Ioan Cocîrțeu - Aceasta e ziua Domnului

Există o problemă de percepție privitoare la ziua de odihnă. Pentru cei mai mulți este singura zi în care ne putem bucura unii de alții, ziua în care îți poți face toate lucrurile pe care n-ai reușit să le faci în cursul săptămânii. De exemplu: să faci o călătorie scurtă, să-ți vizitezi rudeniile, să dormi până mai târziu, să-ți speli mașina, să tai gazonul, etc. Pentru cei mai puțini, ziua de odihnă a devenit ziua Domnului, o zi specială pusă deoparte pentru gloria Lui și pentru închinare. Cum este corect să o înțelegem?

Duminica trebuie să fie o zi de odihnă. Contrar convingerilor populare, munca nu este o parte a blestemului. Înainte ca omul să păcătuiască, i s-a dat poruncă să muncească (Gen. 2:15), sudoarea din timpul muncii este parte a pedepsei (Gen. 3:19). Intenția lui Dumnezeu este ca omul să muncească pentru întreținerea existenței (1 Timotei 5:8). În mijlocul atâtor voci care spun „...să nu lucrezi...”, Biblia spune „să lucrezi”.
Dacă doar omului i se cere să muncească, de asemenea doar omului i se cere să se odihnească. Trupurile noastre nu au fost concepute să lucreze în mod continuu, ci ele au fost create cu nevoia de odihnă. Scopul poruncii lui Dumnezeu este să permită omului un timp de refacere a trupului. Creatorul nu ne-a dat această poruncă pentru a încuraja plăcerile noastre, ci pentru a asigura sănătatea trupului nostru. Ce este permis duminica? Dintr-o anumită perspectivă, răspunsul este tot ce reface și odihnește trupurile noastre.

Duminica trebuie să fie o zi de meditare. Prin cea de-a patra poruncă, evreii sunt provocați să-și aducă aminte de exemplul lui Dumnezeu privitor la odihna Sabatului. Sabat înseamnă odihnă, oprire. Așa s-a întâmplat. Când Dumnezeu a terminat lucrarea creației, El s-a oprit și a reflectat la tot ceea ce a făcut (Gen. 2:2). Bineînțeles că El nu avea nevoie de odihnă, dar noi avem. El Însuși a lăsat un exemplu pe care noi să-L urmăm.

Ziua Domnului, duminica, este o mare zi pentru noi si prin faptul că ne oprim, ne uităm în urmă în viața noastră și privim la toate binecuvântările de care am avut parte pe parcursul ultimelor șase zile. Această practică ne va ține la curent în ce privește lauda și mulțumirea noastră (1 Tes. 5:18, Efeseni 5:20).
În timp ce medităm la săptămâna de lucru care va veni, noi trebuie să avem în mintea noastră toate promisiunile lui Dumnezeu pentru viețile noastre. Amintiți-vă că El va fi cu noi (Matei 28:20), amintiți-vă că orice ar veni în viața noastră, El, în mod constant va împlini toate nevoile noastre (Filipeni 4:19), amintiți-vă că în orice avem de făcut, El va continua să ne întărească pentru slujbă (Filipeni 4:13). Duminica este o excelentă zi ca să începem să pregătim sufletul nostru, inima și mintea noastră pentru săptămâna care vine.

Duminica trebuie să fie o zi de reînnoire. Dumnezeu declară ca această zi să fie o zi sfântă. El așteaptă ca omul să țină una din șapte zile pentru gloria și onoarea Sa (Romani 14:5-8). Evreii țineau această poruncă foarte serios, dar pe măsură ce anii au trecut, ei au adăugat câteva din legile și restricțiile lor. Erau 1521 de lucruri interzise în Sabat. De exemplu: Nu puteai să salvezi o persoană de la înec în Sabat; dacă puteai desface un nod cu o mână era permis, dacă trebuia să folosești amândouă mâinile era interzis; dacă boul unui om cădea într-o groapă, el putea fi scos, dacă un om cădea acolo, nu putea fi scos în ziua sabatului.

Jonathan Edwards (1703-1758) a spus: „Am hotărât ca niciodată să nu spun ceva umoristic în ziua Domnului. Voltaire (1694-1778) declara: „Nu voi putea spera să distrug creștinismul până ce nu voi distruge sabatul creștin.”

În ziua Domnului avem privilegiul să reînnoim viețile noastre prin două mijloace. Unul este închinarea. Duminica a devenit ziua de întâlnire a bisericii primare (Fapte 20:7). Al doilea mijloc este părtășia. De 2000 de ani duminica este timpul în care credincioșii vin împreună ca să aibă părtășie.

Să valorificăm ziua Domnului, imaginați-vă o săptămână fără ea?

Pastor Ioan Cocîrțeu

Ioan Cocîrțeu - TREZEȘTE AZI BISERICA

Nu vorbim despre pronaos, nici despre altar. Nu mă refer la mărimea biroului pastoral sau la funcționalitatea sălii de ședință a comitetului. N-are importanță forma sau înălțimea turlei bisericii, nici valoarea lemnului din care-i făcut amvonul. Doar la oameni poate conta că ești „Prima Biserică...” sau că ești biserica din zona centrală, de lângă Primărie sau cea care a costat atât, și-atât ca să fie construită.

Când mă gândesc la biserică, mă gândesc la oameni, la suflete, la destine, la cei flămânzi și însetați după neprihănire. Aici nu-i vorba de „cei mari” și de „cei mici”, cu toate că avem mandat să creștem copii pentru slava lui Dumnezeu și suntem datori să purtăm de grijă celor bătrâni. Bogații și săracii, cei cu patru clase și cei cu multă carte, cei care au nume, și stare, și poziție, și rude...sunt chemați să fie una cu cei mai neînsemnați dintre oameni. Biserica este frățietatea celor mulți și atât de diferiți, a celor păcătoși, dar pe deplin iertați, celor ce trăiesc pe pământ, dar sunt și-n cer, a acelora pentru care a murit cel mai mare OM-OMUL DUMNEZEU. Numele Lui este Isus Hristos!

Cei care formează biserica au un trecut comun și asemănător, noi toți trăiam după standardele și valorile impuse nouă prin păcat. Am fost eliberați de această robie a firii nu pentru că am fi făcut ceva vrednic prin care să ne câștigăm dreptul de a intra în Biserica Dumnezeului Celui viu, ci pentru că am primit iertare, și milă, și har. Numai așa suntem parte a comunității celor credincioși.

În prezent, Biserica își trăiește menirea. Nu căutăm să fim buni doar la biserică, nu ne manifestăm acea pioșenia doar când venim la rugăciune, doar când ne facem slujba, ci mă silesc să fiu un tată bun și în familie, un strungar credincios în atelier, un om de afaceri cinstit, o soție fidelă și când sunt departe de familia mea, pentru că Dumnezeul meu este al meu în toate locurile și eu sunt chemat să trăiesc pentru EL în văzul tuturor semenilor mei. Reușim? Nu întotdeauna, dar dorința este acolo. Spre asta țintim. Căutăm să fim buni unii cu alții, să ne iubim, să ne ajutăm, să ne purtăm sarcinile unii altora, să facem bine până și dușmanilor noștri, fără a pretinde că o capacitate înnăscută ne duce la un asemenea standard. Deloc. Cel ce ne dă putere este Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Trăind în mijlocul societății nu avem voie să trăim ca lumea, doar fiind diferiți, printr-un mod frumos de viață, cu impact și relevanță pentru cei care ne știu, vom avea reușită în misiunea de a câștiga oameni pentru Hristos. La biserică venim să ne rugăm, să cântăm, să ascultăm Evanghelia. Nu obligația ne adună, ci sentimentul apartenenței de Trupul lui Hristos ne dă imbold. Cu reverență ne închinăm lui Dumnezeu și primim totul ca fiind desăvârșit pentru suflet. Nu tratăm ușor lucrurile sfinte și nici nu căutăm să ne împlinim voia noastră. Pocăința trebuie să aibă lacrimi, sfințirea trebuie să fie legământ, dărnicia e dragoste, iubirea e lege, harul nu-i de batjocorit, sufletul e de mare preț, cerul îl dorim, pământul e pentru pregătire...și tot așa!

Când ne ia Domnul de pe pământ destinația trebuie să fie aceeași la toți: cerul! Biserica e rânduită la un viitor glorios. El, Hristos, Mirele va veni să-și ia Mireasa și să o ducă acasă. Biserica din cer va fi completată cu Biserica de pe pământ. În locul acela nicio altă instituție de pe pământ nu va fi prezentă, doar Biserica-Biserica celor spălați în sângele Mielului, Biserica celor sfinți și curați, Biserica celor care au putut spune din inimă curată: „Vino, Doamne Isuse!”

Asigură-te că ești în Biserica adevărată, Biserica plănuită în inima lui Dumnezeu, câștigată de Domnul Isus Hristos și împuternicită de Duhul Sfânt.

Pastor Ioan Cocîrțeu

DULCE ROMÂNIE, ASTA ȚI-O DORESC

O sută de ani de identitate națională. Mult, puțin? Destul că să Îi fim recunoscători lui Dumnezeu pentru dulcea noastă patrie. E păcat și dureros atunci când pentru noi ea-i pelin...S-ar prea putea ca această amărăciune să vină dintr-o stare personală a inimii și-a minții. Fă-ți bucurie în suflet și vei trăi bucuros, învață mulțumirea și vei fi tare împlinit, umple-te de speranță și vei avea pace.

Să fie țara noastră dulce prin gustul pe care ni-l dau copiii ei. Aici ne-am născut noi și aici se vor naște și alții. Am crescut greu, dar am crescut frumos. Ne-am cinstit părinții, am respectat vecinii, am primit cu bucurie doar cât s-a putut. Pentru cei ce vin din noi, să nu îndulcească România doar prin bunăstarea lor, ci prin morala lor, prin creșterea bună de acasă și din școală, prin tot ce-nseamnă crez și fapte, dragoste de oameni și evlavie-n Dumnezeu.

Să fie țara noastră dulce prin rodul muncii mâinilor noastre. Aici ne-am făurit drumul în viață. Am învățat în școli, ne-am perfecționat în ateliere, aici am înrămat diplome dobândite greu și le-am povestit cu drag copiilor cum a fost pe vremea noastră. Ne-am îndeletnicit cu ce știm mai bine și Dumnezeu ne-a binecuvântat. Avem pâine pe masă, haine de îmbrăcat, case de stat și mașini de umblat. Suntem bine, la fel ca alții, alții cu stare...Mai ne trebuie ceva. Dulceața faptului că de Sus avem puterea de muncă și sănătate-n trup.

Să fie țara noastră dulce prin tihna de care avem parte. Să fim feriți de ce-i mai rău. Am suferit destul și la cheremul multora am stat. În focul luptelor ne-am copt și unitatea noastră națională s-a făcut sub lovitura suferinței. Nu ne plângem, că de nu ne-ar mai fi fost și greu poate eram asemenea copiilor răsfățați. Așa mai cunoaștem și gamele minore ale vieții și putem cânta în ele. Ce să-ți mai dorești? O dulceața dată de liniștea viețuirii...să nu ne batem cu vecinii, să nu ne dușmănim între noi, că nu mai e Transilvania, și Banat, și Muntenia, e doar România Mare.

Să fie țara noastră dulce prin mireasma pe care o răspândim. De-am fi buni români, cu apreciere între noi, cu hărnicie în muncă, cu curăție-n suflet și curățenie-n jur. Cum spunea Iorga: „Taina existenței umane nu stă în a trăi, ci în a ști pentru ce trăiești” să fie stindard, hotărâre, atâta timp cât ne lasă Domnul pe acest pământ pitoresc. Spiritualitatea noastră este ca o moștenire dată de străbuni. E averea pe care trebuie să o mărim. Întorcându-ne la Biblie, la închinarea autentică în fața vrednicului Dumnezeu, la timpul pe care-l știm, timpul de a merge la slujba bisericii, doar așa vom fi bravi români. Să emanăm din România acel miros plăcut. Miros de oameni buni, credincioși, harnici, cinstiți, morali, iubitori...parfum de cer pe pământ de român.

Să fie adevărat ce spunea poetul nostru național: „...ca a nopții stele, ca a zilei zori, viața în vecie, glorii, bucurie...”

Pastor Ioan Cocîrțeu

LĂSAȚI DUHUL SFÂNT SĂ LUCREZE

LĂSAȚI DUHUL SFÂNT SĂ LUCREZE

Prezența lui Dumnezeu în lume și în biserică este prin Duhul Sfânt. Nu ar fi convingere de păcat, nu ar fi putere de salvare și nici dorință de sfințire fără lucrarea Lui în noi. Va fi pe pământ cât a hotărât Creatorul să-și păstreze creația, toată dinamica lucrurilor divine este generată, asistată și guvernată de El. Este epoca Duhului lui Dumnezeu pentru că ne-a fost dat să fie și să rămână cu noi în veac.

Deși este Duh, nu poate fi socotit a fi mistic. Citim despre Duhul Sfânt că este una dintre Persoanele Trinității, iar existența Sa nu are început și nu are sfârșit. A dat pricepere, înțelepciune și dar de sus multor oameni ai lui Dumnezeu din vechime. Toți aceștia nu puteau fi ceea ce au fost fără să fi fost controlați de Duhul. Domnul Isus a pretins în mod absolut că Duhul Sfânt era peste El, și aceasta s-a dovedit a fi așa prin cuvintele pe care le-a rostit, prin minunile pe care le-a făcut sau chiar prin suferința, moartea și învierea Sa. Apostolii Domnului din primul veac al erei creștine erau umpluți și călăuziți de Duhul Sfânt în predicarea Evangheliei, în îndeplinirea mandatului de misiune mondială, în datoria pe care o aveau de a da socoteală în fața autorităților vremii. Astăzi, nu poate exista creștinism fără Duhul Sfânt sau dacă este, atunci e doar o formă de religie pe care Dumnezeu o condamnă.

Creștinul are Duhul Sfânt pentru a putea fi asemenea lui Hristos. Când păcătosul se pocăiește și crede în Dumnezeu primește Duhul (Fapte 2:38), ca să fie o parte sănătoasă din Biserica lui Hristos are nevoie de Duhul (1 Corinteni 12:13), în exercitarea darurilor spirituale Duhul e acolo, iar dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea și înfrânarea poftelor fără prezența Duhului nu ar exista (Galateni 5:22).

E năzuința noastră ca Duhul să lucreze. Să o facă prin noi și în noi. Astfel de oameni sunt numiți duhovnicești. Adică, să vorbești duhovnicește, să te rogi duhovnicește, să te îmbraci duhovnicește, să sfătuiești duhovnicește, să iubești duhovnicește...tot ce ești și tot ce faci să demonstreze că ai Duhul lui Dumnezeu în tine. Ce bine-ar fi!

Când El lipsește noi putem continua în „ale noastre”, dar mă tem că-i slujbă și nu-i chemare, că-i activitate și nu-i părtășie, că-i rațiune dar nu-i ungere, că-i religie dar nu-i credință...că-i biserică dar nu-i Hristos. Când L-ai pierdut pe Duhul Sfânt L-ai pierdut și pe Domnul Hristos!

Ai Duhul Sfânt? Lucrează în tine? Dar tu lucrezi cu El? Poți să spui și altora „...cum sunt eu, așa aș vrea să fiți și voi”?

Stai înaintea Domnului și spune-I așa: „Doamne, Duhule Sfânt, vino și în viața mea. Schimbă-mi inima, regenerează-mi mintea și dă-mi darul credinței. Vreau să te am ca și Călăuzitor al vieții mele pentru a putea fi un om plăcut înaintea Ta și înaintea oamenilor.”

Pastor Ioan Cocîrțeu

Dragostea nu va pieri niciodată - Ioan Cocirteu

O DRAGOSTE NEPIERITOARE

Dragostea nu va pieri niciodată
1 Cor. 13:8

Dumnezeu te iubește pur și simplu pentru că a ales să te iubească. Te iubește atunci când nu te simți vrednic de iubit. Te iubește atunci când nimeni nu te iubește. Alții s-ar putea să te abandoneze, să se despartă de tine și să te ignore. Dar Dumnezeu te va iubi. Întotdeauna. Indiferent de circumstanțe.

Verbul pe care îl folosește Pavel pentru "a pieri" este folosit într-un alt context pentru a descrie moartea unei flori care cade la pământ, se ofilește și apoi putrezește. Prin aceasta se transmite ideea morții și a nimicirii. Dragostea lui Dumnezeu, spune apostolul, nu va cădea niciodată la pământ, nu se va ofili, nu se va distruge. Prin natura ei, dragostea Lui este permanentă. Nu va fi niciodată nimicită.

Guvernele vor cădea, dar dragostea lui Dumnezeu va dăinui. Domniile sunt vremelnice, dar dragostea este veșnică. Banii tăi se vor termina, dar dragostea Lui nu se va termina niciodată.

Cum poate avea Dumnezeu o dragoste ca aceasta? Nimeni nu are o dragoste nepieritoare. Niciun om nu poate iubi într-un mod desăvârșit. Niciun om nu poate. Dar Dumnezeu nu este om. Spre deosebire de dragostea noastră, dragostea Lui este nepieritoare. Dragostea Lui este incomensurabil diferită de a noastră.

Dragostea noastră este condiționată de destinatarul ei. Dacă prin fața noastră s-ar perinda o mie de oameni, nu am avea aceleași sentimente față de fiecare dintre ei. Dragostea noastră va fi influențată de aspectul fizic și de personalitatea fiecăruia. Chiar și atunci când găsim câteva persoane pe care le plăcem, sentimentele noastre vor fluctua. Felul în care se vor comporta față de noi va influența modul în care îi iubim. Dragostea noastră va fi influențată de destinatarul ei.

Nu același lucru se poate spune însă despre dragostea lui Dumnezeu. Noi nu putem fi un modulator termostatic pentru dragostea Lui. Dragostea lui Dumnezeu este născută din El, nu din ceea ce găsește în noi. Dragostea Lui este necauzată și spontană. Ne iubește El oare datorită bunătății noastre? Datorită blândeții noastre? Datorită credincioșiei noastre? Nu, ci El ne iubește datorită bunătății, blândeții și credincioșiei Lui. Ioan spune în felul următor: „Și dragostea stă nu în faptul că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi” (1 Ioan 4:10).

Nu ești îmbărbătat de gândul acesta? Dragostea lui Dumnezeu nu atârnă de dragostea ta. Abundența dragostei tale nu amplifică dragostea Lui, iar lipsa ta de dragoste nu diminuează dragostea Lui. Bunătatea ta nu intensifică dragostea Lui, dar nici slăbiciunea ta nu o micșorează. Cuvintele pe care Moise le-a adresat poporului Israel sunt de fapt cuvintele pe care Dumnezeu ni le spune nouă:
„Nu doar pentru că întreceți la număr pe toate celelalte popoare S-a alipit Domnul de voi și v-a ales, căci voi sunteți cel mai mic dintre toate popoarele. Ci, pentru că Domnul vă iubește...” (Deut. 7:7,8).

Pastor Ioan Cocirteu

MULȚUMEȘTE-I ! de Ioan Cocîrțeu

1. Mulțumește-I că ești capodopera creațiunii Sale și trăiești minunea vieții în toată splendoarea ei.
2. Mulțumește-I că ești în grija Lui și zilnic te binecuvântează cu mult mai mult decât poți înțelege.
3. Mulțumește-I pentru toți anii vieții tale în care ai fost crescut de părinți, educat de dascăli și prețuit de familie.
4. Mulțumește-I că ai plâns, ai suferit și poate ai fost zdrobit ca să-L cunoști și să te împrietenești cu El.
5. Mulțumește-I pentru clipele de bucurie care îți aduc aminte promisiunea că va veni vremea când te vei bucura etern.
6. Mulțumește-I că ai avut harul să crești un copil, să îngrijești un neputincios, să legi o rană sau să hrănești flămânzii, poate chiar să suferi pentru El.
7. Mulțumește-I pentru mesele îmbelșugate pe care le-ai servit, pentru patul moale în care te odihnești, pentru slujba bănoasă pe care o ai și pentru pacea din căminul tău.
8. Mulțumește-I chiar și pentru dușmani, pentru cei ce te urăsc, dar care îți aduc mereu aminte că ești chemat să binecuvântezi, nu să blestemi și să te răzbuni.
9. Mulțumește-I pentru ziua de mâine pe care tu nu o cunoști, dar ai asigurarea că El va fi cu tine și nimeni nu te va smulge din mâna Lui.
10. Mulțumește-I că nu te pedepsește după păcatele tale, ci în îndelunga Lui răbdare așteaptă să te pocăiești și să primești viața veșnică.
11. Mulțumește-I pentru unicul Său Fiu trimis în lumea noastră ca să sufere și să moară pentru vinovăția neamului omenesc.
12. Mulțumește-I că poți să-ți duci mântuirea până la capăt, iar ca răsplată să ai parte de cer, de cununi de aur, de sărbătoarea îngerilor, de bucuria revederii celor dragi, de întâlnirea cu El.

Pastor Ioan Cocîrțeu

Da, Noi Credem Biblia - Ioan Cocîrțeu

Sunt multe motivele pentru care Biblia trebuie crezută. Iată câteva dintre ele:

Alcătuirea ei. Biblia a fost compusă într-o perioadă de peste șaisprezece secole de către patruzeci de autori, având o temă centrală unică. Este scrisă de soldați, ciobani, învățați și pescari. Începe cu singuraticul Moise aflat în pustia Arabiei și se sfârșește cu Ioan, solitar pe insula Patmos. A fost redactată de regi în palate, de ciobani în corturi și de întemnițați în închisori.
Patruzeci de autori, majoritatea necunoscuți unii pentru alții, care au scris în diferite țări și în trei limbi diferite. Ar fi fost posibil ca acești autori să realizeze o carte care să aibă o singură temă dacă nu ar fi existat în spatele lor o singură minte, un singur autor? Biblia este remarcabilă prin compoziția ei.

Valabilitatea ei. Este cea mai publicată carte din istorie. De câteva sute de ani rămâne în topul vânzărilor. A fost tradusă în o mie două sute de limbi de o mulțime de traducători. Bibliile au fost arse de dictatori și interzise de tribunale, dar Cuvântul lui Dumnezeu merge înainte. De foarte multe ori s-a încercat distrugerea definitivă a ceea ce reprezintă Cuvântul scris a lui Dumnezeu, dar de fiecare dată invincibilitatea lui s-a dovedit a fi un mare adevăr. Biblia este remarcabilă prin durabilitatea ei.

Profeția ei. Pe paginile Bibliei tale sunt scrise peste trei sute de profeții împlinite referitoare la viața lui Hristos. O biografie substanțială a fost scrisă despre Domnul Isus cu cinci sute de ani înainte de nașterea Lui. Vă imaginați cum ar fi dacă același lucru s-ar repeta în zilele noastre? Ce-ar fi dacă am găsi o carte scrisă în anul 1900 care să conțină profeții referitoare la două războaie mondiale, o mare criză economică, o bombă atomică, asasinarea unui președinte american? Ce părere am avea despre o astfel de carte? Nu-i așa că am avea încredere în ea?
Apostolul Pavel spune că Biblia este „de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire” (2 Tim. 3:16).

Câteva sfaturi practice:
Aplică principiile fidelității în căsnicia ta și ai să vezi că vei avea un cămin fericit.
Aplică principiile onestității la școală și ai să vezi să vei reuși.
Aplică principiile iertării în relațiile tale și vei vedea că vei avea mai multă pace.
Aplică principiile corectitudinii în exercitarea profesiei tale și vei vedea cum înaintezi.
Aplică Biblia și vei avea parte de satisfacții

Pastor Ioan Cocîrțeu

Despre îngeri - Ioan Cocîrțeu

Prin îngeri noi înțelegem acele ființe spirituale pe care Dumnezeu le-a creat mai presus de om și dintre care unele i-au rămas ascultătoare lui Dumnezeu și Îi îndeplinesc voia, în timp ce altele s-au răzvrătit, și-au pierdut starea lor de sfințenie și acum I se opun și Îi împiedică lucrarea.

Când ajungem la discuția despre îngeri, intrăm într-un subiect care în unele privințe este cel mai neobișnuit și mai dificil din toată teologia. Fără îndoială că ne putem da seama de dificultatea subiectului. Unul dintre motive este faptul că deși în Biblie există numeroase referiri la îngeri, ele nu sunt de o asemenea natură încât să ne ajute prea mult în elucidarea misterului îngerilor. Fiecare referire la îngeri este în legătură cu un alt subiect. Nu se vorbește despre îngeri în sine. Îngerii sunt menționați întotdeauna pentru a ne da mai multe date cu privire la Dumnezeu, la ce face El și la cum face El ceea ce face.

În Scriptură nu se afirmă explicit că îngerii au fost creați, și ei nu sunt menționați nici în relatarea despre creație (Gen. 1, 2). Faptul că ei au fost creați este însă subînțeles în Psalmul 148: 2, 5: „Lăudați-L toți îngerii Lui! Lăudați-L toate oștirile Lui!...Să laude Numele Domnului, căci El a poruncit și au fost făcute.” Se declară că îngerii, precum și obiectele cerești menționate în v. 3 și 4, au fost creați de Domnul.

Evreii și creștinii au crezut și au învățat de multă vreme că îngerii sunt ființe imateriale sau spirituale. Pe de altă parte, îngerii au apărut sub forma unor ființe umane cu trupuri materiale. În acest caz, dovezile explicite nu sunt prea numeroase. Afirmația cea mai clară referitoare la natura spirituală a îngerilor se găsește în Evrei 1: 14, unde scriitorul, vorbind în mod evident despre îngeri (v.5, 13), spune următoarele: „Nu sunt oare toți duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moșteni mântuirea?” Manifestările fizice consemnate în Scriptură trebuie considerate doar înfățișări adoptate pentru ocazia respectivă (angelofanii).

Îngerii sunt întotdeauna subordonați lui Dumnezeu și Îi îndeplinesc voia. Ei nu acționează pe baza unor inițiative proprii. Cu toate că sunt superiori omului prin multe din capacitățile și calitățile lor, ei fac parte din clasa ființelor create și în consecință finite. Nu știm cu exactitate când au fost creați, este însă evident că într-un anumit moment Dumnezeu i-a adus în ființă. În calitate de ființe în întregime spirituale îngerii sunt unici printre creaturi, însă cu toate acestea sunt doar creaturi.
Va urma...

Pastor Ioan Cocîrțeu

Statornicia Lui Dumnezeu - Ioan Cocîrțeu

În mai multe locuri din Scriptură, Dumnezeu este descris ca fiind neschimbător. În Psalmul 102, psalmistul compară natura lui Dumnezeu cu cerurile și pământul: ”Ele vor pieri, dar Tu vei rămâne;...se vor schimba. Dar Tu rămâi Același, și anii Tăi nu se vor sfârși” (v. 26, 27). Psalmul 33:11 subliniază permanența gândurilor lui Dumnezeu: „Dar sfaturile Domnului dăinuiesc pe vecie, și planurile inimii Lui din neam în neam. „Și chiar dacă poporul Lui nu a respectat poruncile Lui, Dumnezeu Însuși spune: „Eu sunt Domnul, Eu nu mă schimb” (Maleahi 3:6). Iacov spune că la Dumnezeu „nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1:17).

Această constanță divină implică mai multe aspecte. În primul rând, nu există nici o schimbare cantitativă. Dumnezeu nu poate crește în nici un domeniu, deoarece El este deja perfecțiunea. Nici nu poate descrește, deoarece dacă ar face-o, ar înceta să mai fie Dumnezeu. Nu există de asemenea vreo schimbare calitativă. Natura lui Dumnezeu nu trece prin modificări. Din această cauză Dumnezeu nu-Și schimbă gândul, planurile sau acțiunile, întrucât acestea se sprijină pe natura Lui, care rămâne neschimbată, indiferent ce se întâmplă. Într-adevăr, în Numeri 23:19 argumentul adus este că de vreme ce Dumnezeu nu este om, acțiunile Lui trebuie să fie nealterabile. În plus, intențiile ca și planurile lui Dumnezeu sunt întotdeauna consecvente, pentru simplul motiv că voia Lui nu se schimbă. Astfel, Dumnezeu este întotdeauna credincios legământului Lui cu Avraam, de exemplu. El l-a ales pe Avraam și Și-a dat lui cuvântul, și El nu S-ar răzgândi sau nu Și-ar călca promisiunea.

Ce vom face atunci cu acele pasaje în care Dumnezeu pare să Se răzgândească sau să Se căiască de ceea ce a făcut ? Aceste pasaje pot fi explicate în câteva moduri:

Ele sunt simple descrieri ale acțiunilor și sentimentelor lui Dumnezeu în termeni omenești, și dintr-o perspectivă omenească. Aici se includ descrierile în cadrul cărora Dumnezeu experimentează durerea și regretul.

Cele ce par a fi răzgândiri pot să fie noi stadii în realizarea planului lui Dumnezeu.

În fine, unele așa-zise răzgândiri sunt schimbări ale orientării rezultând din faptul că omul s-a angajat într-o relație diferită cu Dumnezeu. Dumnezeu nu S-a schimbat când a păcătuit Adam; mai degrabă omul a căzut în dizgrația lui Dumnezeu. Lucru care este valabil și în sens invers. Luați, de exemplu, cazul cetății Ninive. Dumnezeu a spus: „Încă patruzeci de zile și Ninive va fi nimicită...” Ninive s-a pocăit și a fost cruțată. Cel care s-a schimbat a fost omul, și nu planul lui Dumnezeu.

Dumnezeu este un Dumnezeu măreț. Realizarea acestui fapt i-a mișcat pe scriitorii biblici, cum ar fi psalmiștii. Și această realizare îl mișcă pe credinciosul din zilele noastre, făcându-l să se alăture compozitorului și să proclame:

Totul Te adoră-n lume, Doamne mare, Doamne sfânt
Proslăvindu-Ți al Tău nume, sus în cer și pe pământ.
Pastor Ioan Cocîrțeu

Atotputernicia lui Dumnezeu - Ioan Cocîrțeu

Prin aceasta noi înțelegem că Dumnezeu este capabil să facă toate lucrurile care pot fi obiecte potrivite pentru exercitarea puterii Lui. Acest lucru este propovăduit în Scriptură în mai multe moduri. Într-unul din numele Lui, există dovada puterii nelimitate a lui Dumnezeu. Când Dumnezeu i S-a arătat lui Avraam ca să-Și reafirme legământul, El S-a identificat pe Sine spunând: „Eu sunt Dumnezeul cel atotputernic” (Gen. 17:1). Noi vedem omnipotența lui Dumnezeu și în faptul că El învinge probleme aparent insurmontabile. În Genesa 18:10-14, de exemplu, citim despre promisiunea lui Dumnezeu că Sara va avea un fiu, cu toate că ea era trecută de vârsta procreării. Această promisiune fusese dată cu douăzeci și cinci de ani în urmă, și nu fusese încă împlinită. Când Sara a auzit din nou promisiunea, ea a râs. Domnul a replicat: „Pentru ce a râs Sara, zicând: „Cu adevărat să mai pot avea copil eu, care sunt bătrână?” Este oare ceva prea greu pentru Domnul?”

Această putere a lui Dumnezeu este manifestată în câteva moduri diferite. Referirile la puterea lui Dumnezeu asupra naturii sunt foarte dese, mai ales în Psalmi, fiind de multe ori însoțite de afirmarea faptului că Dumnezeu a creat întregul univers. În vremurile biblice această putere asupra naturii a fost frecvent demonstrată prin minuni-de la nașterea lui Issac, plăgile din Egipt și fierul plutitor de la secure din timpul lui Elisei (2 Împărați 6:5-7), până la minunile pe care le-a făcut Domnul Isus în natură cum sunt potolirea furtunii (Marcu 4:35-41) și umblarea pe apă (Matei 14:22-33).

De asemenea, puterea lui Dumnezeu poate fi văzută clar datorită controlului pe care Îl exercită El asupra cursului istoriei. Pavel a vorbit despre faptul că pentru toți oamenii Dumnezeu „a așezat anumite vremi și a pus anumite hotare locuinței lor” (Fapte 17:26). Probabile cea mai uimitoare, în multe privințe, este puterea manifestată de Dumnezeu în viața și personalitatea umană. Adevărata măsură a puterii divine nu este capacitatea lui Dumnezeu de a crea sau de a ridica o stâncă mare. Din multe puncte de vedere schimbarea personalității omenești este mai dificilă. Cu toate acestea, Isus a spus referitor la mântuire: „La oameni lucrul acesta este cu neputință, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putință” (Matei 19:26).

Toate acestea înseamnă că voia lui Dumnezeu nu este niciodată împiedicată. Ceea ce alege să facă, El duce la bun sfârșit, deoarece are abilitatea să o facă. Psalmul 115:3 citim: „Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea.”

Există, totuși, anumite trăsături ale acestei atotputernicii a lui Dumnezeu. El nu poate să facă în mod arbitrar orice lucru pe care ni-l imaginăm noi. El poate să înfăptuiască numai acele lucruri care sunt obiecte potrivite pentru manifestarea puterii Lui. Astfel, El nu poate să facă lucruri absurde din punct de vedere logic sau contradictorii. El nu poate să facă inexistente cele întâmplate în trecut, deși s-ar putea să șteargă efectele necesare acestor evenimente sau chiar amintirea lor. El nu poate acționa contrar naturii Lui - El nu poate fi crud sau nepăsător. El nu poate să nu facă ceea ce a promis. Toate aceste „neputințe” însă nu sunt slăbiciuni, ci dovezi ale tăriei Lui.

Un ultim aspect al puterii lui Dumnezeu este faptul că El este liber. În timp ce Dumnezeu nu poate să nu-Și țină promisiunile, inițial El nu a fost constrâns să facă acele promisiuni. Nimic din Scriptură nu sugerează că voința lui Dumnezeu ar fi determinată sau legată de factori externi de orice fel. Dimpotrivă, este ceva obișnuit să se pună pe seama „bunei plăceri a voii Sale” deciziile și acțiunile Lui.

Pastor Ioan Cocîrțeu

Dragostea lui Dumnezeu - Ioan Cocîrțeu

Mulți consideră că dragostea este atributul de bază, însăși natura lui Dumnezeu sau definiția Lui. Există o bază biblică pentru acest lucru. De exemplu, în 1 Ioan 4:8, 16 citim: „Cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste...Și noi am cunoscut și am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu față de noi. Dumnezeu este dragoste; și cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, și Dumnezeu rămâne în el.” În general, dragostea lui Dumnezeu poate fi imaginată ca eterna Lui dăruire sau împărtășire de Sine.

Bunăvoința este una dintre dimensiunile de bază ale dragostei lui Dumnezeu. Prin ea noi înțelegem preocuparea lui Dumnezeu pentru bunăstarea celor pe care îi iubește. El caută în mod altruist bunăstarea noastră ultimă. Dintre numeroasele referințe biblice, Ioan 3:16 este probabil cea mai bine cunoscută: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică.”

Dragostea lui Dumnezeu constă dintr-un interes lipsit de egoism față de noi și de dragul nostru. Ea este agape, nu eros. În Ioan 15 Domnul Isus face comparația între relația stăpân-slujitor și relația dintre doi prieteni. Acest al doilea tip de relație este cel care trebuie să caracterizeze legătura dintre credincios și Mântuitor.

Această calitate altruistă, jertfitoare de sine a dragostei divine poate fi văzută din ceea ce a făcut Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu care a stat la baza trimiterii Fiului Său cu scopul de a muri pentru noi nu a fost motivată de dragostea noastră prealabilă pentru El. Apostolul Ioan spune: „Și dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4:10).

Această dragoste divină nu numai că a luat inițiativa, creând baza mântuirii prin trimiterea Domnului Isus, ci ea ne și caută încontinuu. Cele trei pilde ale Domnului din Luca 15 accentuează puternic acest lucru. Păstorul lasă în țarc cele nouăzeci și nouă de oi care sunt în siguranță și merge să caute oaia pierdută, cu toate că nimic din descriere nu ne arată că ea ar fi deosebit de atrăgătoare sau de dorit. Femeia care a pierdut banul îl caută cu sârguință. Și, cu toate că tatăl fiului risipitor nu a mers în țara îndepărtată ca să-l caute, el veghea mereu, așteptând întoarcerea fiului lui. El a luat inițiativa de a-l primi înapoi ca fiu al lui, acordându-i cea mai mare atenție și ordonând chiar o petrecere în cinstea lui.

Bunăvoința lui Dumnezeu, interesul și purtarea de grijă pe care o manifestă față de cei pe care îi iubește, poate fi văzută în numeroase domenii. Lui Dumnezeu îi pasă chiar și de creaturile subumane și se îngrijește de ele. Psalmistul a scris: „Îți deschizi mâna și saturi după dorință tot ce are viață” (Ps. 145:16). Isus învăța că Tatăl hrănește păsările cerului și îmbracă crinii de pe câmp (Matei 6:26, 28). Nici o vrabie nu poate cădea fără voia Tatălui (Matei 10:29). Biblia indică faptul că Dumnezeu este binevoitor față de întreaga rasă umană. El „face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni, și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5:45).

Așadar, Dumnezeu nu numai că are anumite sentimente pozitive inerente față de obiectele dragostei Lui, ci și acționează în vederea bunăstării lor. Dragostea lui Dumnezeu întotdeauna a fost ceva activ.

Pastor Ioan Cocîrțeu

Dreptatea lui Dumnezeu - Ioan Cocîrțeu

Dreptatea lui Dumnezeu înseamnă, înainte de toate, că Legea lui Dumnezeu, fiind o expresie adevărată a naturii Lui, este la fel de perfectă cum este El. Psalmul 19: 7-9 exprimă acest lucru în felul următor: „Legea Domnului este desăvârșită și înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată și dă înțelepciune celui neștiutor. Orânduirile Domnului sunt fără prihană și veselesc inima; poruncile Domnului sunt curate și luminează ochii. Frica de Domnul este curată, și ține pe vecie; judecățile Domnului sunt adevărate, toate sunt drepte.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu poruncește doar ceea ce este drept, și care prin urmare va avea un efect pozitiv asupra credinciosului dispus să asculte.

Dreptatea lui Dumnezeu înseamnă de asemenea că acțiunile Lui, sunt în concordanță cu Legea pe care El Însuși a stabilit-o. El Se comportă în conformitate cu ceea ce așteaptă de la alții. El este traducerea în acțiune a pretențiilor Lui. Astfel, se poate vedea din Biblie că prin acțiunile Lui, Dumnezeu înfăptuiește ce este corect. De exemplu, Avraam Îi spune lui Dumnezeu: „Să omori pe cel bun împreună cu cel rău, așa ca cel bun să aibă aceeași soartă ca cel rău, departe de Tine așa ceva! Departe de Tine! Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?” (Gen. 18:25). Deoarece Dumnezeu este drept, fiind la înălțimea standardului Legii Lui, noi putem avea încredere în El. El este onest în faptele Lui. Nu trebuie să ne fie teamă să intrăm într-o relație cu El.

De asemenea, El Își conduce Împărăția în concordanță cu Legea Lui. Adică, pretinde ca alții să I se conformeze. Dreptatea lui Dumnezeu înseamnă că El este nepărtinitor în administrarea Legii Lui. El nu manifestă favoritism sau parțialitate. Nu este important cine este o anumită persoană. Singurul considerent în stabilirea consecințelor sau a răsplății este ce a făcut sau nu a făcut acea persoană. O dovadă a imparțialității lui Dumnezeu este faptul că El i-a condamnat pe judecătorii din vremea biblică, conducători care, deși însărcinați să-L slujească în calitate de reprezentanți ai Lui, au acceptat ca mita să le schimbe hotărârile (1 Samuel 8:3; Amos 5:12). Motivul pentru condamnarea lor a fost că fiind drept, Dumnezeu a așteptat același gen de comportament din partea celor care trebuiau să administreze Legea Lui.

Totuși, uneori sentința lui Dumnezeu nu pare a fi dreaptă. Cei care au trăit o viață păcătoasă nu sunt întotdeauna pedepsiți, iar cei drepți par să rămână adesea nerăsplătiți. Psalmul 73 meditează la aparenta prosperitate a celor răi. Ei sunt sănătoși și în aparență scutiți de necazurile prin care trec alți oameni. Această observație este adesea și a noastră. Șefii crimei organizate acumulează de multe ori cantități enorme de bogății pământești și pot fi și sănătoși pe deasupra, în timp este posibil ca unii credincioși extrem de virtuoși să experimenteze sărăcia, o sănătate precară sau moartea tragică a celor dragi. Și această aparentă nedreptate poate continua ani la rând. Cum poate să îngăduie acest lucru un Dumnezeu drept?

Ne va fi de ajuns să observăm ce a descoperit psalmistul. Când a intrat în sanctuarul lui Dumnezeu, a aflat despre sfârșitul celor răi. El a văzut că în cele din urmă ei aveau să fie distruși (Psalmul 73: 17-20, 27). Pe de altă parte, psalmistul avea să fie călăuzit de sfatul lui Dumnezeu și să fie primit în glorie în cele din urmă (v. 24).

Dreptatea lui Dumnezeu nu trebuie evaluată pe termen scurt. În cadrul acestei vieți ea va fi adeseori incompletă sau imperfectă. Însă viața pământească nu este totul. Există o viață de dincolo, și pe parcursul întregii veșnicii dreptatea lui Dumnezeu va fi completă.

Pastor Ioan Cocîrțeu

Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu - Ioan Cocîrțeu

Îndelunga răbdare este o dimensiune a dragostei lui Dumnezeu. Menționez doar câteva texte biblice în care este afirmată această trăsătură a ființei lui Dumnezeu: Psalmul 86:15; Romani 2:4; 9:22; 1 Petru 3:20 și 2 Petru 3:15. În toate aceste versete este înfățișat un Dumnezeu care se abține pentru multă vreme de la a judeca și continuă să ofere mântuirea și harul.

Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a fost evidentă în special în cazul poporului Israel; aici a avut loc, bineînțeles, o revărsare a credincioșiei Lui față de Israel. Poporul s-a răzvrătit în repetate rânduri împotriva lui Dumnezeu, dorind să se întoarcă în Egipt, respingând calitatea de conducător a lui Moise, înălțând idoli pentru a li se închina, căzând în practicile popoarelor din jurul lor și stabilind legături prin căsătorie cu acestea. Probabil că au existat momente în care Domnul era înclinat să-Și abandoneze poporul. O distrugere catastrofică a lui Israel ar fi fost cea mai potrivită, cu toate acestea Domnul nu i-a nimicit.

Însă răbdarea lui Dumnezeu nu se limita la lucrarea Lui cu Israel. Petru sugerează chiar (1 Petru 3:20) că potopul a fost întârziat suficient cât să le asigure o șansă celor care în cele din urmă au fost nimiciți. Vorbind despre ziua judecății care va veni, Petru sugerează de asemenea că cea de-a doua venire nu are loc din pricina zăbovirii lui Dumnezeu, ci pentru că El nu dorește „ca vreunul să piară, ci toți să vină la pocăință” (2 Petru 3:9).

Cu o anumită ocazie Petru a venit la Domnul Isus și L-a întrebat de câte ori trebuie să îl ierte pe un frate care a păcătuit împotriva lui: de șapte ori ? Replica dată de Domnul, care a fost interpretată drept fie de „77 de ori” fie de „490 de ori”, arată natura persistentă, neprecupețită a dragostei care trebuie să îl caracterizeze pe cel ce îl urmează pe Hristos. Domnul Isus însuși a dat dovadă de o asemenea dragoste plină de răbdare în cazul lui Petru. Când a fost avertizat de Mântuitorul că avea să se lepede de Domnul lui, Petru a protestat puternic. Chiar dacă toți ceilalți aveau să se lepede de Hristos, Petru nu avea să o facă niciodată. Isus l-a avertizat că avea să se lepede nu o dată, ci de trei ori, o profeție care a ajuns să se împlinească în curând. Petru a ieșit afară și a plâns cu amar după ce a negat până și faptul că L-a cunoscut pe Domnul. Însă Isus l-a iertat și de data aceasta, așa cum a procedat și cu alte prilejuri.

Credincioșia și răbdarea lui Dumnezeu s-au manifestat de asemenea și prin faptul că El nu S-a lepădat de alți credincioși care păcătuiseră și greșiseră față de El: Moise, David, Solomon și mulți alții.

Ținta noastră trebuie să fie aceasta: Inspirați fiind de caracterul lui Dumnezeu să fim asemenea Domnului Isus. Răbdarea este o componentă a asemănării cu Hristos. Pavel ne învață că trebuie să fim „întăriți cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare și îndelungă răbdare, cu bucurie” (Col. 1:11). Răbdarea în viețile noastre izvorăște din puterea lui Dumnezeu, sprijinindu-se pe bunăvoința noastră de a o învăța.

Pastor Ioan Cocîrțeu

Bunătatea Lui Dumnezeu - Ioan Cocîrțeu

Bunătatea lui Dumnezeu este unul din atributele lui Dumnezeu, dar și o descriere a însăși esenței lui Dumnezeu. Prin natura Sa, Dumnezeu este inerent bun, așa cum ne spune Psalmul 34:8: Gustați și vedeți ce bun este Domnul. Ferice de omul care se încrede în El. El este temelia bunătății și a oricărui lucru bun. Dumnezeu nu a obținut bunătatea din altă parte. Oamenii pot avea trăsături bune sau pot face fapte bune, dar bunătatea nu ne stă niciunuia în caracter. Bunătatea noastră vine de la Dumnezeu.

Bunătatea lui Dumnezeu se vede în toată creația Sa și în toate lucrările Sale. Geneza 1:31 spune: „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune. Astfel, a fost o seară și apoi o dimineață: aceasta a fost ziua a șasea.” Noi nu putem câștiga și nici nu putem merita bunătatea Sa. Ne este oferită indiferent de poziția noastră în viață și chiar dacă nu o merităm. Matei 5:45: „El face să răsară soarele Său și peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți.” Și în Psalmul 145:9 citim: „Domnul este bun față de toți, și îndurările Lui se întind peste toate lucrările Lui.”

Bunătatea Lui ne oferă nenumărate beneficii:

• Ne arată modelul perfect de bunătate: Cunoscându-L pe Dumnezeu si aflând despre bunătatea Lui, putem recunoaște adevărata bunătate și ne putem strădui să facem lucruri bune. Ar trebui să ne rugăm așa cum s-a rugat psalmistul: „Tu ești bun și binefăcător: învață-mă orânduirile Tale (Psalmul 119:68). Îl putem privi pe Dumnezeu ca pe modelul perfect de la care putem învăța ce înseamnă bunătatea și cum să facem fapte bune.

• Ne asigură de faptul că planul lui Dumnezeu pentru noi este bun. Așa cum părinții doresc binele copiilor lor, Tatăl nostru Ceresc ne dorește doar binele. Iacov 1:17 spune: „Orice ni se dă bun si orice dar desăvârșit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.” Ar trebui totuși să ne amintim că lucrurile bune nu se manifestă întotdeauna ca și experiențe plăcute. Uneori, binele poate veni sub formă de adversitate sau de probleme, dar Dumnezeu poate folosi circumstanțele dificile pentru binele nostru, așa cum ne spune și versetul din Romani 8:28: „De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său.

• Ne oferă siguranță și încurajare: Ne putem baza pe bunătatea neschimbătoare a lui Dumnezeu. Psalmul 52:1 spune: „Bunătatea lui Dumnezeu ține în veci.” Dumnezeu va fi bun întotdeauna. Caracterul Lui nu se schimbă niciodată. El va continua să fie Creatorul tuturor lucrurilor bune și putem avea încredere că ne va da lucruri bune după planul Său perfect.

• Ne atrage către Dumnezeu. Scopul bunătății lui Dumnezeu este să ne atragă către Sine. Bunătatea lui Dumnezeu s-a manifestat la modul absolut atunci când Dumnezeu Și-a sacrificat Fiul, pe Domnul Isus, pentru mântuirea noastră. Datorită bunătății Lui, ni s-a dat oportunitatea de a auzi Cuvântul Lui și de a avea viața veșnică prin acceptarea lui Isus Hristos ca Mântuitor al nostru.

Bunătatea lui Dumnezeu se află în centrul credinței noastre creștine. Datorită dorinței Lui de a ne face bine ne-a dat El mântuirea prin Fiul Său. Tot ceea ce face Dumnezeu are în vedere binele nostru. Putem vedea dovada bunătății lui Dumnezeu peste tot în jurul nostru prin lucrurile necesare vieții pe care El ni le dă. De la recolte care ne oferă hrana până la aerul pe care îl respirăm. Noi putem avea bunătate în noi și putem avea chiar dorința de a face binele, dar bunătatea adevărată vine de la Cel care este bun în sensul desăvârșit și care dorește binele tuturor oamenilor. Scopul nostru ar trebui să fie acela de a arăta bunătatea lui Dumnezeu celor din jurul nostru în fiecare zi.

Pastor Ioan Cocîrțeu

A zecea porunca - Ioan Cocîrțeu

Păcatul nemărturisit - Exod 20: 17

Ne vom uita la ultima din cele zece porunci. În aceste legi divine care guvernează viața de pe pământ, am văzut că Dumnezeu are un standard ridicat de sfințenie, un nivel înalt de așteptare în legătură cu copiii Săi. Am văzut multe domenii în viața noastră care trebuie reorganizate și corectate pentru a putea fi în linie cu Cuvântul Lui.

Dacă ne uităm la porunca a zecea, prima caracteristică ar fi aceea că suntem mutați de la acțiune la atitudine. Celelalte nouă își au originea în mintea și în inima omului, dar își găsesc manifestarea într-o activitate fizică. Cea de-a zecea poruncă este diferită. Ea vizează o stare greu de mărturisit, pofta.

Posedăm o inimă poftitoare. Biblia este plină de astfel de cazuri: Adam și Eva au poftit fructul oprit, Acan a poftit lucrurile date spre nimicire, Ahab a poftit via lui Nabot, David a poftit-o pe Bat Șeba, Anania și Safira au poftit parte din banii care trebuiau să fie ai Domnului.

Știați că pofta este păcatul omenirii de azi ? Apostolul Pavel face o caracterizare a vremurilor din urmă și însumează o listă de păcate care au un numitor comun: POFTA ! (2 Timotei 3: 1, 2).

POFTA ÎMBOLNĂVEȘTE TOATĂ VIAȚA
Ea ne face doritori de câștig. Cu o inimă poftitoare este posibil să nu mai fim satisfăcuți cu ce avem. Pofta prin însăși definiția ei este o dorință mare, o dorință de mai mult. Când ne facem vinovați de poftă, ne facem vinovați de o inimă doritoare după lucrurile pământești și nu după Dumnezeu. Când nu suntem satisfăcuți cu binecuvântările lui Dumnezeu, încercăm prin mijloace proprii să găsim calea spre dobândirea altora.

Prin poftă e foarte posibil să ne facem doritori după bogăția altora. În conformitate cu acest verset, o inimă poftitoare te face să alergi după alte bogății și bunuri care nu îți aparțin. Să-ți dorești posesiunile altora, familia altuia, proprietățile altuia. Când ne gândim la toate acestea ne dăm seama cât de mult se poate distruge prin această pornire păcătoasă. Pofta duce la acte necugetate, pofta a distrus familii întregi, pofta te poate face vinovat chiar de încălcare legilor civile.


Pofta ne face vinovați de a nu ne încrede în Dumnezeu. Noi mărturisim că El are puterea să împlinească toate nevoile noastre. În schimb, atunci când dăm voie ca o inimă poftitoare să ne domine viața, noi arătăm că vrem să ne luăm viața în propriile mâini și să-i asigurăm ce credem noi că este cel mai bine.

POFTA DESCONSIDERĂ LEGEA LUI DUMNEZEU
Pofta poate fi un păcat care are efecte devastatoare, chiar mai mari decât pot avea toate celelalte păcate menționate în decalog. Priviți cum se poate întâmpla lucrul acesta:

-v. 3 – câți nu am pus banii sau posesiunile mai presus de Dumnezeu ?
-v. 4-6 – câți nu ne plecăm în fața altarului materialismului și nu cădem în fața altarului lui Dumnezeu ?
-v. 7 – mulți iau în deșert Numele lui Dumnezeu în efortul lor de a obține anumite lucruri.
-v. 9-11 – mulți desacralizează ziua Domnului în efortul de a face bani.
-v. 12 – părinți care-și neglijează copiii, iar ca efect sunt tot mai mulți copii care-și uită părinții.
-v. 13 – dintr-o poftă nesăbuită poate am ucis.
-v. 14 – pofta a distrus multe cămine.
-v. 16 – a spune minciuni este un rezultat al unui spirit poftitor.
-v. 17 – pofta dă naștere la acte fără control.

Pofta este un păcat înaintea lui Dumnezeu. Din pricina aceasta Domnul Isus ne-a lăsat anumite avertizări clare împotriva influenței ei în viețile noastre (Luca 12: 15, Psalmul 10: 3, Marcu 7: 21, 22).

POFTA ÎL RESPINGE PE DUMNEZEU
Ea dovedește o pierdere a credinței. Când umblăm după ce nu avem, noi spunem simplu că Domnul nostru nu poate să îngrijească de nevoile noastre. În scimb, El ne-a promis că va îngriji de toate nevoile noastre (Filipeni 4: 19). Evrei 13: 6 și 1 Timotei 6: 6-8 sunt versete pline de învățături în privința aceasta. Cineva spunea foarte bine că „în drumul după mai mult s-ar putea să pierdem ce deja avem”.

Pofta demonstrează și o pierdere a credincioșiei. Se prea poate să devenim sclavii lucrurilor pe care ni le dorim. Aici este problema motivației. Niciodată lucrurile nu trebuie să fie peste Dumnezeu.

CONCLUZIE:
Epicur a spus așa: „Dacă vrei să-l faci pe un om fericit, nu-i adăuga posesiuni și bani, ci stăvilește-i poftele.”

Pastor Ioan COCIRTEU

A noua porunca - Ioan Cocîrțeu

Grija pentru reputația semenilor - Exod 20: 16

Cea de-a noua poruncă din Lege, are a face cu controlul asupra limbii. Un lucru foarte important, dar extrem de dificil. Iacov ne spune că limba nu poate fi îmblânzită de nici un om (Iacov 3: 1-8). Cu toate acestea, apostolul Pavel ne amintește că putem totul prin Hristos care ne întărește (Filipeni 4: 13). Așadar, nu este nicio scuză pentru o limbă scăpată de sub control.

Foarte puțini oameni realizează puterea distructivă a limbii umane. Din cauza unei vorbiri defăimătoare, au fost distruse multe familii, au fost știrbite multe reputații și chiar nenumărate vieți au fost ruinate. Cu o mică bucată de mușchi așezată în gura noastră, putem binecuvânta sau blestema, vindeca sau răni, iubi sau calomnia-toate depind de cum o folosim. Dumnezeu spune să nu ne facem vinovați de minciună față de semenii noștri cauzându-le suferința. Reputația lor este în mâinile noastre.

REPUTAȚIA ESTE O POSESIUNE VALOROASĂ
Potrivit Cuvântului, „un nume bun” sau reputația este mai „valoroasă decât bogăția sau decât untdelemnul mirositor” (Prov. 22: 1, Eclesiastul 7: 1).

Reputația determină nivelul de respect pe care-l primești. Nimeni nu-și investește încrederea într-o persoană dezonorantă și dezamăgitoare. În schimb, acordăm respect acelor oameni despre care n-am auzit nici o remarcă negativă. Un astfel de om a fost Domnul Isus (Luca 2: 52). Trebuie să facem tot ce ne stă în putință să păstrăm numele bun. Atunci când l-am pierdut, odată cu el am pierdut și respectul. Se merită să luptăm pentru integritate și decență !

Reputația determină nivelul de răspuns pe care-l primești. Orice credincios vrea să fie respectat ca și credincios. Vrem să avem o mărturie care să fie respectată și să primească răspunsul așteptat. Există o lege nescrisă: Felul de răspuns pe care-l putem aștepta va fi întotdeauna determinat de felul de viață pe care alții îl văd în noi. Reputația este formată din ceea ce cred alții despre noi și caracterul pe care-l avem. Ea este rezultatul direct al caracterului nostru. Noi nu putem fi responsabili pentru ceea ce fac alții cu reputația noastră, dar trebuie să fim răspunzători pentru ceea ce facem noi cu reputația altora.

REPUTAȚIA POATE FI DISTRUSĂ PUBLIC
Lucrul acesta este extrem de serios. Când noi subminăm reputația altuia prin cuvintele pe care le spunem, ne facem vinovați de distrugerea credibilității acelei persoane în fața altora. Ne facem vinovați de a fi făcut un rău nespus de mare în ce privește viața și lucrarea cuiva prin cuvintele pe care le-am spus. Cuvintele unei mărturii false pot fi iertate, dar niciodată nu pot fi uitate de cei care le-au auzit.

Lucrul acesta este și cât se poate de trist. Bineînțeles, sunt mai multe moduri prin care oamenii se fac vinovați de folosirea limbii împotriva altora. Ne putem gândi la câteva:

-bârfa = comunicarea unor lucruri false și injurioase la adresa reputației unei persoane.
-minciuna = lucruri false prezentate deliberat ca fiind adevărate. Omul se face vinovat de minciună. 67% nu cred în adevărul absolut.
-criticismul = lucruri rostite despre acțiunile, căile și faptele cuiva în efortul de a răni reputația cuiva. Se spune că vulturii nu văd nimic decât numai ce se întâmplă în jurul morții. Nu văd florile, nu văd iarba, nu văd viața din jur. Ținta lor este orientată numai spre ce este moarte.
-flatarea = să spui ceva care să măgulească, dar pe care nu l-ai spune niciodată în absența respectivului. Flatarea este folosită adesea ca să obții ceva de la cineva. Ea este o minciună.
-exagerarea = să exagerezi lucrurile ca să pară mai bine.

Putem vorbi și despre un păcat în acest caz. Când săvârșim astfel de lucruri, ne facem vinovați înaintea lui Dumnezeu (Lev. 19: 16, 17; Prov. 12: 22).

REPUTAȚIA TREBUIE PROTEJATĂ VIGUROS
Se impune o datorie în dreptul fiecăruia, și anume să confruntăm clevetirea. Fii ferm împotriva clevetirii. Descurajeaz-o ! De fapt, cine defăimează pe alții în fața ta, te va defăima și pe tine în fața altora.

Mai mult, fă ceva ce sigur nu greșești. Spune-i Domnului cauza cuiva și gândește-te bine la următoarele întrebări: Este adevărat ce am auzit ? Va ajuta pe cineva ce știu ? Este motivator ce transmit mai departe ? Este necesar să știu ce se dorește a mi se spune ?

Iubiți-vă unii pe alții !

Pastor Ioan COCIRTEU

A opta porunca - Ioan Cocîrțeu

Condamnarea dumnezeiască a furtului - Exod 20: 15

Este foarte probabil ca cei mai mulți dintre noi să fi avut de-a face cu furtul cel puțin o dată în viață. Să fim furați sau să fii furat. Se estimează că sute de milioane de dolari sunt pierdute anual prin furtul de bunuri și servicii. Lucrul acesta reclamă faptul că este o înclinație de nestăvilit în existența societății noastre de a fura. Dumnezeu a avut în vedere o asemenea pornire a cărnii și a condamnat-o. El a dat legi și porunci prin care condamnă și declară că lucrul acesta este păcat.

FURTUL ESTE O VIOLARE A LEGII
Atât în legile divine, cât și în legile umane există o înfierare a furtului. El atrage după sine pedeapsa.
E lesne de înțeles faptul că furtul operează în lumea bunurilor materiale, ceea ce implică înțelegerea corectă a lucrurilor.

Fiecare om trebuie să aibă o înțelegere corectă a noțiunii de avuție. Dumnezeu a autorizat două metode primare prin care oamenii, în mod legitim, să-și dobândească posesiunile lor. Când suntem angajați în aceste două mijloace pentru a obține avutul nostru, ne găsim pe drumul corect. Notați care sunt acestea:

Avuție obținută ca o răsplată pentru muncă. Contrar credinței populare, munca nu este un blestem. Ea este mijlocul gândit de Dumnezeu pentru a obține resursele de care avem nevoi pentru a trăi în lumea aceasta. Prin munca noastră noi Îl glorificăm pe Dumnezeu (2 Tes. 3: 10).

Avuție obținută ca o moștenire, ca un dar. Să primești bunuri sau posesiuni ca pe o generozitate a altora. Practica de a lăsa drept moștenire ce ai primit de la Dumnezeu urmașilor tăi, este o practică biblică. Trebuie spus că lucrul acesta necesită multă înțelepciune și discernământ. Da, Dumnezeu alege să binecuvânteze viața noastră și în felul acesta.

În același timp există și un înțeles greșit al avuției. Lucrul acesta nu trebuie definit prea mult. Simplu, a lua ceea ce nu îți aparține ție ca fiind al tău. Dumnezeu condamnă furtul și pretinde să fie abandonat împreună cu alte lucruri ale firii (Efeseni 4: 28).

FURTUL ESTE O VIOLARE A CREDINCIOȘIEI
Furtul și credincioșia nu pot să domnească împreună. Cine este credincios nu fură și cine fură nu este credincios.
Aici ajungem într-o altă zonă, într-un alt domeniu, cel al serviciilor, al profesiilor.

În calitate de angajați, furtul se materializează în a lua din ce nu este al tău. A vinde fără știrea conducerii, a falsifica pontajul, chiar a pierde timpul la locul de muncă, sunt doar câteva ilustrări a ceea ce putem comite în poziția de angajați. Conform unui sondaj s-a constat că 48 % dintre toți angajații au luat ceva de la locul de muncă. Învățătura apostolului Pavel din Coloseni 3: 22-24 este clarificatoare.

Ca angajatori, responsabilitatea nu este deloc mai mică. Când un angajat este neplătit pentru munca lui sau tratat necorespunzător, și aceasta este o formă de furt. Dumnezeu a lăsat principii clare care să fie urmate de angajatori (Coloseni 4: 1).

Ca etică, ne putem face vinovați de furt în aspecte variate ale vieților noastre. De exemplu: ținerea promisiunilor, onorarea angajamentelor, înapoierea lucrurilor împrumutate, plătirea taxelor, etc.

FURTUL ESTE O VIOLARE A DRAGOSTEI
Ne referim la dragostea față de Dumnezeu. Trebuie să recunoaștem că mai este o formă a furtului de care ne putem face atât de vinovați. Să-L furi pe Dumnezeu.

Gândiți-vă la furtul zeciuielii (Maleahi 3: 8-10). Dumnezeu ne-a dat atât de mult. Din ceea ce ne-a dat trebuie să-I dăm înapoi (1 Cor. 16: 2; 2 Cor. 9: 1-7).

Trebuie să fie amintit și furtul timpului. Timpul nostru este prețios și puțin, din această cauză el trebuie folosit pentru gloria lui Dumnezeu.

Poate fi amintit și un alt aspect al furtului. Să furi talentele și darurile lui Dumnezeu din viața ta pentru a le folosi în scop personal. Ele ne sunt date în custodie ca să fie folosite pentru gloria Lui.

CONCLUZIE:
Precauția fiecăruia trebuie să fie sporită. Ne putem face vinovați de o formă sau alta a furtului.
Dumnezeu eliberează și păzește sufletele noastre !

Pastor Ioan Cocîrțeu

A saptea porunca - Ioan Cocîrțeu

A ȘAPTEA PORUNCĂ - Puterea distrugătoare a adulterului  Exod 20: 14

Omul este o creatură complexă. Dumnezeu a investit în noi ceea ce nu găsești în restul creației Sale.

Când Dumnezeu l-a făcut pe om, prima poruncă pe care i-a dat-o a fost aceasta: ”...creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l...” Cu toate că înmulțirea, multiplicarea vieții, a fost pusă în noi de Dumnezeu, ea a fost coruptă de păcat. Planul lui Dumnezeu a fost ca în interiorul familiei, între soț și soție, să se întâmple lucrul acesta. Orice altă formă, în afara relației maritale este păcat. La lucrul acesta se referă porunca a șaptea.

Când ne gândim la adulter, automat ne gândim la un bărbat care a fost necredincios față de soția sa sau la o femeie care a fost necredincioasă față de soțul ei. Însă, adulterul nu se rezumă doar la o vină în interiorul familiei, ci și în fața lui Dumnezeu. Trebuie să admitem că trăim într-o societate cu serioase probleme în privința aceasta.

Care sunt ariile acelea din viața mea pe care le pun în pericol prin păcatul acesta ?
Adulterul este un păcat împotriva următoarelor realități:

CĂMINULUI TĂU
Cât de mult se poate distruge aici. De cele mai multe ori totul ! Când un bărbat și o femeie se căsătoresc, ei devin un singur trup (Genesa 2: 24). Atunci când unul dintre parteneri escaladează acest univers frumos gândit de Dumnezeu, acel singur trup este distrus și se face altul (1 Corinteni 6: 16).

Adulterul distruge încrederea. Trauma rezultată dintr-o asemenea experiență te va face să redescoperi cu greu frumusețea vieții de familie.

Căsătoria trebuie protejată de riscul enorm al preacurviei. Aceasta este avertizarea clară a apostolului Pavel (1 Cor. 7: 1-5).

Adulterul este un atac serios și asupra propriilor copii. Copiii lui David păcătuiesc asemenea tatălui lor. Așa s-a întâmplat cu Amnon și Absalom. Imoralitatea aceasta se coboară spre copii. Influența spirituală este compromisă. Copiii își pierd respectul pentru un părinte care își distruge familia pentru plăceri ilicite.

CARACTERUL TĂU
Adulterul, chiar și la cei credincioși, este o forță care te atrage spre retrăirea experiențelor păcătoase. Când o dată acea linie a fost trecută, dușmanul va continua să atace în acea zonă. A face lucrul acesta a doua, și a treia, și a patra oară, nu va fi foarte greu pentru că voința a fost subjugată, iar paza a fost lăsată jos.

Adulterul poate fi comis chiar dacă nu este vorba despre o legătură fizică. Domnul Isus spunea că putem păcătui cu mintea și cu inima (Matei 5: 28).

Solomon spune că prețul plătit pentru un asemenea păcat este unul enorm (Proverbe 6: 26-29; 32, 33).

Comiterea adulterului va distruge mărturia. Natan îi spune lui David: ”...pentru că ai făcut pe vrăjmașii Domnului să-L hulească, săvârșind fapta aceasta, fiul care ți s-a născut, va muri.” (2 Samuel 12: 14).

Cum poate cineva să se păzească ? Iată ce spune Iov (Iov 31: 1) și Pavel (Filipeni 4: 8). În societatea zilelor noastre este foarte greu să lupți cu toți stimulii imorali. De aceea, fiecare este cea mai bună pază pentru propria viață !

SOCIETĂȚII TALE
Cum merge familia, tot așa merge societatea. Când vedem familii distruse ne putem aștepta ca toată societatea noastră să fie în pericolul colapsului. Știați că fiecare mare imperiu a căzut ca un rezultat al imoralității în trup ? Ce se va întâmpla cu noi ? Depinde de ce vom face noi ! Să ne rugăm ca Dumnezeu să păzească familiile noastre.

Imoralitatea în viața membrilor bisericii distruge întreaga lucrare a lui Dumnezeu (1 Cor. 12: 26; 1 Cor. 5: 6). Nu poate fi vorba despre ceva privat.

Adulterul este și un păcat împotriva societății. Un mare om al lui Dumnezeu, George Campbell Morgan, evanghelist, păstor și învățător britanic a spus următoarele: ”Adulterul este un dușman al statului. Măreția unui popor depinde de puritatea și tăria oamenilor săi. În orice națiune unde relațiile maritale sunt violate cu impurități, virusul morții este sigur la lucru.”

Dorința lui Dumnezeu este ca acest fel de manifestări să nu fie între noi (Efeseni 5: 3).

SALVATORULUI TĂU
Dintre toate motivele pentru care trebuie să mă feresc de săvârșirea unui asemenea păcat, acesta este cel mai mare (Genesa 39: 9). Dumnezeu a hotărât multe lucruri privitoare la acest păcat: era considerat un mare păcat (Genesa 20: 9), era pedepsit cu moartea (Levitic 20: 10), distruge cea mai vizibilă și apropiată imagine a relației cu poporul Său, căsătoria (Efeseni 5: 22, 23).

CONCLUZIE:
Umblă cu Dumnezeu
Respinge orice activitate sugestivă
Respinge relațiile neîngăduite
Contabilizează costurile
Iubește-ți partenerul

Pastor Ioan Cocîrțeu