Biserica in asediu de Petru Lascau

“Cei mai mulţi martiri creştini au fost în secolul XX”

Într-o cunoscută carte, numită „Cetatea lui Dumnezeu”, Sfântul Augustin de Hippo ilustra prin intermediul unor simboluri deosebit de plastice, lupta dintre biserica lui Hristos şi lume. Astfel, folosind metafora cetăţilor, Sfântul Augustin asocia biserica lui Isus Hristos conceptului de cetate a lui Dumnezeu aflată în opoziţie şi luptă continuă cu cetatea acestei lumi. Această frumoasă ilustraţie avea să fie admirabil dezvoltată multe secole mai târziu de către predicatorul John Bunyan în două cărţi monumentale, „Călătoria creştinului” şi „Războiul sfânt”.

„Biserica în asediu”

Nu putem decât să ne bucurăm aşadar, că utilizarea acestor metafore fundamentale pentru înţelegerea luptei spirituale ce se poartă de peste două mii de ani sunt folosite şi pentru a ilustra evoluţia bisericii din România în perioada comunistă şi după aceea. Acest lucru îl avem foarte bine evidenţiat în cartea „Biserica în asediu”, scrisă de Petru Lascău, pastorul bisericii “Agape” din Glendale, Arizona (www.agapearizona.com).

Ca întotdeauna, autorul, având un talent aparte în ceea ce priveşte exprimarea conceptelor spirituale profunde prin cuvinte simple, ne călăuzeşte în înţelegerea fenomenului religios creştin din România. Plecând de la asediul bisericii de către puterea ateismului comunist de dinainte de revoluţie, suntem călăuziţi pas cu pas către conflictul prezent, în care forţele ostile, de data aceasta îmbrăcate în haine religioase, încearcă să distrugă puterea Evangheliei în spaţiul românesc.

Pornind de la tragedia asediului cetăţii Samariei, relatată în cuprinsul Scripturii, Petru Lascău îşi structurează cartea în mai multe etape, care cuprind evoluţia bisericii creştine din ţara noastră. Utilizarea termenului biserica creştină din România ar putea să fie ambiguă, pentru că autorul nu doreşte ca volumul de faţă să se adreseze unui anumit curent religios, ci face apel la toţi cei care respectă principiile învăţăturii lui Isus Hristos.

Marea luptă

„Afirmaţia acestui titlu („Biserica în asediu”) poate fi şocantă pentru unii dintre cititori. Biserica creştină este supusă constant unui asediu din partea forţelor răului, care se vor folosi de tot ce le stă la dispoziţie pentru a o reduce la tăcere, pentru a-i secătui energiile şi pentru a-i anihila toate eforturile sale. Ne este atât de proaspăt în minte exemplul bisericii din România, care a fost ţinută sub izolarea asediului ateismului comunist peste 40 de ani. Biserica din Anglia a fost aproape redusă la tăcere şi moarte spirituală de liberalismul materialist al gândirii teologiei moderne. În Statele Unite asistăm în aceste zile la atacul umanismului ateu al pornografiei şi al corupţiei alimentate de abundenţa materială.” Prin urmare, asediul la care a fost supusă biserica creştină din România nu reprezintă altceva decât o parte a marelui front deschis de către forţele răului împotriva bisericii lui Hristos de pretutindeni. Pornind de la această perspectivă, înţelegem că este esenţial să învăţăm lecţiile istoriei pentru a putea face faţă realităţilor prezente şi viitoare, care în mare măsură vor relua multe din temele luptelor despre care am citit în Sfintele Scripturi.

„Divide et impera”

Revenind la realităţile româneşti, pe parcursul capitolului „Asediul”, autorul realizează o radiografie impresionantă asupra efectelor presiunilor exercitate de către ateismul comunist în România. Astfel, o primă consecinţă a fost cea a ridicării de ziduri înalte între confesiunile protestante din România, după principiul „Divide et impera”. Una dintre realizările cele mai de seamă ale comunismului se descoperă prin intermediul acestor ziduri confesionale, care au condus la fărâmiţarea bisericii lui Hristos din România. „O altă expresie destul de vizibilă a asediului este zidul confesional prin care ne izolăm unii de alţii din punctul de vedere al credinţei. Îmi aduc aminte câtă furie a declanşat atât la nivelul liderilor religioşi, dar mai ales la cel al politicienilor, când în România am început colaborarea mai strânsă cu unele dintre bisericile de altă confesiune. Aceeaşi rezistenţă am întâlnit-o şi peste hotare, în Chicago, atunci când am organizat întrunirile tinerilor creştini din toate bisericile creştine române din Chicago. Izolaţi unii de alţii în spatele zidurilor confesionale din spatele cărora liderii lor se afurisesc reciproc, devenim ca şi creştini, cu totul ineficienţi pentru transformarea societăţii în care trăim.”

Lupta pentru supravieţuire

O altă consecinţă a asediului ateu se poate vedea în absenţa bisericii de la datoria pe care o are faţă de lume. „Biserica din România a ajuns o mare absenţă din viaţa socială. Dacă în spitalele din timpul de dinaintea venirii comunismului cei suferinzi beneficiau de asistenţa a mii de lucrători creştini, azi cu greu se mai poate vedea aşa ceva pe culoarele spitalelor. Orfelinatele, casele de bătrâni au fost secularizate ca orice instituţie. Contribuţia bisericii în aceste sectoare este nulă. Absenţa bisericii de la datorie, o absenţă forţată, a fost apoi folosită de propaganda anticreştină pentru a demonstra inutilitatea unor astfel de instituţii creştine în societate.”

În legătură cu tehnica asediului, Petru Lascău enunţă un principiu deosebit de relevant. „Aşa cum am anticipat, scopul principal al asediului este ruperea legăturilor asediaţilor cu restul lumii. Izolaţi fiind, victimele vor cădea curând pradă aliatului principal al asediatorilor, care este foametea. Asediaţii vor înceta lucrul, resursele lor umane şi materiale se vor concentra pentru supravieţuire, spectrul foametei va crea derută şi deznădejde. În lupta pentru supravieţuire, interesele colective dispar şi instinctele de autoconservare îi vor face pe mulţi indivizi să caute evadarea.”

„Vino să vezi”

Mergând mai departe, Petru Lascău examinează cauzele asediului. Astfel, identifică o primă mare problemă, în strategia de luptă pe care biserica creştină a adoptat-o împotriva provocării ateist-comuniste şi ateist-materialiste. „Pentru a atrage oamenii înăuntrul organizaţiei, utilizăm azi tot felul de tehnici. Formaţiile noastre muzicale, uneori şlefuite până la rafinament, au ca scop atragerea „prietenilor” şi nu atât de mult slăvirea lui Dumnezeu. Pe această linie, se înscriu bisericile moderne ce au adoptat muzica rock, care atrage mai ales tânăra generaţie. Întreaga structură a bisericii se organizează în jurul acestei strategii „vino să vezi”, iar atunci când se pune problema trimiterii de misionari, comunitatea nu are niciodată bani, pentru că trebuie să îi cheltuiască cu tapiţarea mobilierului, pentru instrumente muzicale, pentru cumpărarea unor clădiri mai mari, etc.”

Liderii

O altă cauză a asediului este reliefată de lipsa de viziune a celor aflaţi în poziţii de conducere. „Este o adevărată tragedie ca în fruntea unui popor să se afle un om fără Dumnezeu, un om corupt şi vândut idolilor. Este o dramă să ai în fruntea bisericii un lider compromis, fără viziunea lucrării lui Dumnezeu, care nu urmăreşte interesele ei, ci mai degrabă ale sale, un lider ce nu îşi asumă responsabilitatea oamenilor de sub conducerea sa, unul care va sacrifica pe cel nevinovat, pentru a păstra aparenţele.”

Petru Lascău concluzionează: „Un lider care va trasa o strategie greşită bisericii sale, o strategie de luptă contrară celei stabilite deja de Dumnezeu, îşi va ruina biserica. Este imperios necesar a alege în fruntea noastră oameni ai lui Dumnezeu, devotaţi slujirii Sale, oameni neprihăniţi ce fac din înaintarea Împărăţiei lui Dumnezeu scopul vieţii lor.”

Frică şi necredinţă

O altă cauză majoră a asediului bisericii creştine rezidă din frică şi necredinţă. „Frica este dovada sigură a nesiguranţei mântuirii şi a vieţii veşnice. Ea dovedeşte cât de puţin ne mai încredem în cuvintele Domnului. Când suntem gata să murim pentru El, începem să gustăm din adevărata libertate, pentru că libertatea nu înseamnă altceva decât ce ai tu în interiorul tău. Frica şi necredinţa te ţin în blocajul asedierii păgâne.”

În continuare, Petru Lascău ne arată care sunt „consecinţele asediului” şi enumeră câteva dintre ele. Printre acestea sunt foametea spirituală, luptele interne, pierderea tinerei generaţii şi necredinţa. „În multe dintre bisericile noastre există tensiune şi nemulţumire, lupte şi partide. Rezolvarea situaţiei nu se poate face prin predici despre dragostea frăţească, care să ne adune la un loc. Energia spirituală a bisericii trebuie să fie canalizată numai spre lucrarea lui Dumnezeu. În caz contrar, ea îşi va croi drumuri neobişnuite pentru a se elibera.”

Clipa unei decizii supreme

Dar bineînţeles, nu ar fi suficient doar să se zugrăvească imaginea unei biserici sub asediu. Acest lucru nu ne-ar conduce decât la descurajare. Iată de ce, autorul ne propune şi soluţia biblică la astfel de probleme. Astfel, îndrumă spre înţelegerea măsurilor ce trebuie luate pentru timpul de faţă, având ca model imaginea leproşilor care au fost martori ai retragerii armatelor siriene, ca urmare a intervenţiei miraculoase a lui Dumnezeu în timpul lui Elisei.

În primul rând, este necesară o judecată limpede, pentru a înţelege faptul că e necesar să ne schimbăm modul de a fi. După aceea, trebuie să acţionăm în vederea realizării acestei schimbări. În acest sens, suntem chemaţi să ieşim din mijlocul lucrurilor cu care ne-am obişnuit în materie de religie şi să încercăm căi noi, inspirate de Dumnezeu. Nu în ultimul rând, avem datoria de a reîncepe lupta împotriva forţelor răului. Astfel, vom înţelege că biruinţa a fost deja câştigată prin Isus Hristos, iar vrăjmaşul este pus pe fugă. „Aruncarea în tabăra adversă a fost un act de disperare din partea leproşilor. Sosise clipa unei decizii supreme. Foamea şi lipsa de perspectivă i-au adus la o hotărâre de viaţă şi de moarte. Nu vom lua decizii majore cât timp avem alternative în care putem eventual, evada. În faţa unei crize, ne evaluăm resursele şi posibilităţile de rezolvare. Ceea ce este deosebit de rău e faptul că Dumnezeu intră în calculele noastre numai atunci când epuizăm prin încercări, toate ieşirile posibile.”

Uriaşul care doarme

Există o veste bună pentru fiecare dintre noi – potenţialul pe care îl are biserica creştină din România este imens, fiind asemenea unui „uriaş care doarme”, dar care poate fi trezit din amorţirea de moarte în care a fost adus de către ateismul comunist de dinainte de revoluţie şi de cel materialist de după 1989. „Biserica de astăzi este un uriaş care doarme. Instituţionalizându-se în ierarhii de diferite nivele, fiecare încearcă să lase celuilalt să facă ceea ce ar trebui el să facă. Piramidele structurilor de conducere creează zi de zi noi şi noi nivele în ascensiunea pentru locul din vârf, neglijând până la indiferenţă infrastructura bisericii, care ar trebui să fie în acelaşi timp, obiectul suprem al interesului său: cei păcătoşi, care au nevoie de mântuire.”

Pescuirea minunată

Alternativa pe care o propune Petru Lascău la suprainstituţionalizarea organizaţională a bisericii creştine din România începe de la o reformă individuală care să evolueze colectiv, conducând la o trezire spirituală. Cei care gândesc la fel ar trebui să se unească în rugăciune şi acţiune pentru a trezi uriaşul din somnul său, pentru a-L ruga pe Dumnezeu să intervină să schimbe acest curs al lucrurilor şi să ne ofere „o pescuire minunată”. În acest sens, biserica poate să fie asemănată cu o corabie ce trebuie condusă departe de ţărm, conform cu porunca Domnului pentru a avea parte de o pescuire bogată în lucrurile spirituale şi în salvarea celorlalţi. „Lecţia de pescuit dată de Isus ucenicilor Săi ar trebui să ne inspire, mai ales că El este acelaşi, neschimbat în dorinţa Sa de a mântui întreaga lume. Detaliile acestei lecţii sunt mai mult decât grăitoare. Dincolo de spiritualizarea şi dacă vreţi, interpretarea lor teologică, există simplul adevăr că Isus ne vrea pescari de oameni.” Este adevărat că atunci când purtăm luptele Domnului, putem să avem de-a face cu confruntări care nu vor fi uşoare. „Mulţimea lucrărilor apărute în ultimii ani referitoare la suferinţele şi persecuţiile creştinilor din multe părţi ale lumii, în special din ţările marxiste, a scos în relief unul din aspectele contemporane ale creştinismului: suferinţa. S-a constatat că cei mai mulţi martiri creştini au fost daţi de secolul XX. Numai în China comunistă numărul lor se ridică la câteva milioane.”

„L-am întâlnit pe Isus Hristos”

Se pare că nu este suficientă „evanghelizarea prin stilul de viaţă” pentru a-i aduce pe oameni la Hristos. Mai degrabă, este necesară o prezentare de tip „Zacheu”, care va avea un impact ce întrece orice imaginaţie. „Să ne imaginăm scena când Zacheu a bătut la uşa primului năpăstuit de el. Ce uimire ! Demnitarul nu numai că înapoiază banii luaţi în mod necinstit, dar şi recunoaşte fapta murdară săvârşită, îşi cere iertare şi când în uimirea sa, bietul om încearcă să afle motivaţia unei astfel de minuni, Zacheu îi spune: „L-am întâlnit pe Isus Hristos, care mi-a iertat păcatele. El m-a învăţat că Dumenzeu este drept şi că aşteaptă de la mine să îndrept răul făcut altora. Vă puteţi imagina o Evanghelie mai simplă şi mai frumoasă? Predicarea ei nu este doar prin cuvinte, ci printr-o întreagă viaţă schimbată de Hristos.”

Dar bineînţeles, nimic nu se poate face fără revărsarea Duhului Sfânt, care ne va călăuzi şi împuternici să fim lucrători pentru Dumnezeu. „Trebuie afirmat că Dumnezeu nu a încetat şi nu încetează să facă intervenţii miraculoase în istorie, pentru a sprijini Evanghelia Sa. Însă El are nevoie întotdeauna de oameni sfinţi, cu totul dedicaţi lucrării Sale. Pe aceştia îi înzestrează cu darurile Sale, îi îmbracă cu putere de sus şi îi foloseşte la răspândirea Evangheliei.”

Să luptăm sau să fim înfrânţi

Prin urmare, se poate ieşi din asediul în care se găseşte biserica creştină din România, însă acest lucru presupune o acţiune unită, menită să dea la o parte orice oprelişte pusă de vrăjmaş. Pe de altă parte, deşi asediul ateismului comunist este de domeniul trecutului, asalturile vrăjmaşului nu sunt şi niciodată nu vor fi de o mai mică amploare, mai ales în viitor. „Vrăjmaşul va folosi din nou forţele disponibile pentru izolarea bisericii lui Hristos. Se va încerca din nou, închiderea comunităţilor creştine între ziduri pentru ca foametea spirituală să ne macine fiinţele duhovniceşti. Presiunile vor fi menite să distrugă credinţa tinerei generaţii şi influenţa creştină în societatea românească să fie din ce în ce mai puţin simţită.” În faţa unei asemenea realităţi, nu ne rămâne decât să luptăm sau să fim înfrânţi. Însă imaginea biruinţei asupra oştirilor vrăjmaşe din timpul lui Elisei ne inspiră să credem că este posibil ca în spaţiul nostru românesc, atât din ţară, cât şi din diaspora să se producă o schimbare majoră. În măsura în care tot mai mulţi oameni vor răspunde chemării divine, asemenea unui ecou, Evanghelia se va răspândi de la inimă la inimă şi de la suflet la suflet, pentru ca neamul nostru românesc să devină cu adevărat creştin pentru Domnul. Nu este oare acesta cel mai mare dar pe care-l putem oferi Mântuitorului nostru? Iată care este adevăratul mesaj pozitiv al cărţii scrise de pastorul Petru Lascău şi merită să fie urmat.

Pentru Timisul Evanghelic - Octavian D. Curpaş, Phoenix, Arizona

Familiile patriarhilor – O carte despre realizări, conflicte şi crize în familie

„Familiile patriarhilor” – O carte despre realizări, conflicte şi crize în familie

Motto: „Dumnezeu este Autorul familei şi a lăsat familii drept model în Sfânta Scriptură, de la care să învăţăm.”

Se pune întrebarea dacă Biblia mai este de actualitate, atunci când ne vorbeşte despre viaţa de familie. Sunt multe persoane care consideră că modelul familiilor expuse în cuprinsul Sfintelor Scripturi aparţine altor timpuri şi de aceea, nu avem de ce să îl luăm în considerare. Este adevărat că Biblia a fost scrisă în perioade şi epoci caracterizate de alte norme sociale decât cele contemporane, însă problemele fundamentale ale omului sunt aceleaşi, iar dificultăţile întâmpinate de cei menţionaţi în Cartea Sfântă rămân identice cu cele ale generaţiei prezente.

În sprijinul acestei afirmaţii vine şi Petru Lascău cu o carte inedită în ceea ce priveşte titlul – „Familiile patriarhilor” – însă deosebit de utilă, dacă facem referire la conţinutul ei. Autorul ne demonstrează faptul că putem extrage învăţături valoroase din experienţa familiilor prezentate în cuprinsul Bibliei, cu referinţă directă la cele ale câtorva patriarhi.

„Familia mea trăieşte doar prin harul lui Dumnezeu”

Ca de fiecare dată, Petru Lascău ne prezintă motivaţia sa în scrierea acestei cărţi, expunând în mod direct şi fără ocolişuri ceea ce l-a determinat să studieze subiectul familiilor patriarhilor din Vechiul Testament. „Cartea de faţă s-a născut din efortul de a cunoaşte destinul mai multor familii din Biblie. Textul sacru prezintă informaţii cu privire la acestea şi cu siguranţă că Dumnezeu a avut un scop precis cu istoriile acestor familii. Ele au fost alese în mod special pentru mesajul lor, şi mai ales pentru crizele prin care au trecut, pentru modul în care au reacţionat în momentele de stres. Cu alte cuvinte, istoriile familiilor din Biblie sunt alese de Dumnezeu ca sa facă parte din naraţiunea Bibliei, cu scopul precis de a comunica soluţii la situaţiile pe care le vor parcurge familiile ce vor studia textul sacru.”

În continuare, vorbind despre sine, autorul consemnează: „În mijlocul acestui studiu pe care l-am susţinut în biserica „Elim” din Phoenix, Arizona, familia mea a fost ţinta unui atac nemilos din partea celui rău. Devastat de cele ce s-au petrecut în casa mea, am decis iniţial că sunt cea mai nepotrivită persoană pentru a continua un studiu asupra familiei. Mi-am dat seama că şi familia mea trăieşte doar prin harul lui Dumnezeu şi că am aceeaşi responsabilitate să vorbesc în continuare despre acest subiect. Ceea ce mă califică să scriu nu este performanţa mea şi nici a familiei mele, ci este harul şi mila lui Dumnezeu, planul Lui pentru viaţa mea.”

Adam şi Eva

Prima familie despre care ni se vorbeşte este cea a lui Adam şi Eva. Ne putem gândi că aceşti doi oameni au avut ocazia de a fi cele mai fericite persoane din istoria umanităţii. Având în vedere modul în care Dumnezeu a creat lumea şi aducerea la existenţă a lui Adam, precum şi a Evei, se poate spune că nimic nu oferea o perspectivă mai strălucită decât aceasta, aşa cum citim din cartea Genezei, din primele capitole. Totuşi, ceea ce a urmat este departe de idealul desăvârşirii despre care vorbea Dumnezeu la început, iar criza căderii a făcut ca tot ceea ce era bun să se strice, adăugând necaz şi durere şi distrugând ceea ce fusese făcut curat şi sfânt.

Petru Lascău surprinde în mod foarte clar dinamica păcatului care ruinează şi cele mai alese relaţii. „Înainte de colapsul moral, mintea trebuie să fie cucerită. Întotdeauna se întâmplă la fel. Satana va folosi lucrul interzis, făcând apel la poftele nesatisfăcute, apoi la imaginaţie, ca în cele din urmă, să stârnească un apel la raţiune. Pofta, imaginaţia şi raţiunea sunt trei jaloane ale drumului care duce spre iad. Satana trebuie să schimbe conceptele morale asupra păcatului, înainte de a ne convinge să îl comitem. Virtutea nu va ceda iraţionalului. Este nevoie de o motivaţie raţională a comiterii oricărei fărădelegi. Provocată de apetit şi sedusă estetic de imaginaţie, mintea cedează şi produce motivaţie, creează alibiul, scuzele.”

Părinţi şi copii

Comentând căderea primilor părinţi, Petru Lascău trece la copiii acestora, iar depsre Cain ne spune: „Poţi să ai o religie care să te conducă să ai faţa posomorâtă, atunci când nu o practici cum trebuie. Când închinarea nu este adevărată, adică aşa cum vrea Dumnezeu, rezultatele vor fi pe măsură. Nu numai că faţa îţi va fi posomorâtă şi te vei mânia foarte tare că jertfa nu îţi este primită, dar vei dori să îl omori pe închinătorul adevărat.” Acest conflict primordial dintre Cain şi Abel, intervenit în prima familie de pe pământ avea să continue mai departe, prin urmaşi. Aceeaşi istorie tristă se va repeta, reliefând criza începută atunci când doar Adam şi Eva existau pe pământ.

Poate fi istoria unui eşec o relatare a consecinţelor nefericite, atunci când alegem să mergem împotriva voinţei lui Dumnezeu? „Cineva spunea că şi cel mai bun tată din univers, adică Dumnezeu, a avut doi copii şi aceştia au căzut în păcat. Adam şi Eva I-au creat necazuri serioase Tatălui lor. Indiferent cât de buni suntem, cât de desăvârşiţi am fi ca părinţi, deciziile în viaţa le vor lua copiii noştri. E adevărat că suntem responsabili până la o anumită vârstă să le semănăm cuvântul lui Dumnezeu şi să stăm în rugăciune înaintea Domnului pentru ei, dar în final, deciziile sunt ale lor. Cred că decizia lui Cain de a-şi omorâ fratele nu poate fi imputată niciodată lui Adam şi Evei. Ca părinţi ne putem face datoria, dar în ultimă instanţă, este Dumnezeu şi fiecare fiinţă umană în parte, care va lua decizia şi va suporta consecinţele ei.”

Înainte…

O altă familie despre care citim în Sfânta Scriptură şi care ne oferă învăţătură cu privire la prezent şi viitor este cea a lui Noe. Putem distinge viaţa în familia lui Noe înainte de potop ca fiind concentrată pe misiunea primită de el de la Dumnezeu, de a predica venirea judecăţii, construind o corabie care să reziste potopului nimicitor. „Noe avea un respect deosebit faţă de Dumnezeu. El trăia o viaţă plină de pioşenie şi reverenţă faţă de Divinitate. El era conştient că ochiul lui Dumnezeu îl vede, urechea Sa îl aude şi de aceea, el umbla înaintea lui Dumnezeu plin de o teamă sfântă.”

Scriitorul ne spune: „Noe reuşeşte o performanţă deosebită pe care de regulă, noi nu o reuşim şi anume, el izbuteşte să îşi ţină familia alături de el. Copiii nu îl abandonează nici atunci când el a venit acasă cu o ştire neverosimilă. Ei stau lângă Noe, ascultă de tatăl lor, se pun pe lucru şi construiesc împreună corabia. Ei muncesc împreună şi nu e de mirare că această familie este salvată împreună de apele potopului. Şi tot împreună, Noe şi descendenţii lui vor construi o lume nouă, născută din apele marelui deluviu.”

… şi după potop

Pe de altă parte, viaţa de familie a lui Noe după potop, lasă mult de dorit, iar faptul că îl găsim pe Noe cel neprihănit dedându-se la alcoolism se constituie ca un semn clar de disfuncţionalitate. „Alcoolismul ca disfuncţionalitate a familiei de astăzi, face victime mai ales în rândul celor inocenţi – copiii familiei. Ceea ce-l caracterizează pe alcoolic şi pe cei dependenţi de diferite substanţe, de droguri dacă vreţi, este egoismul, egocentrismul. Obiceiul acesta este distructiv pentru relaţiile de familie. Ceea ce domină viaţa acestui egocentric este minciuna şi lipsa de onestitate. Omul devine maestru în înşelătorie pentru că tot timpul trebuie să acopere ceea ce face.”

Ca urmare a acestei disfuncţionalităţi în familia lui Noe, se poate urmări dezbinarea şi repetarea istoriei triste de dinainte de potop. În ce priveşte prima parte a acestei istorii, „familia lui Noe va rămâne pentru noi ca un exemplu de familie biruitoare în marile crize ale vieţii. Unitatea ei în vreme de încercare este inspiratoare. Perseverenţa unei munci titanice sub călăuzirea lui Dumnezeu ne vorbeşte şi azi de lucrurile măreţe pe care le putem face împreună cu Dumnezeu. Familia aceasta ne aminteşte că vom birui şi noi doar prin mila şi harul divin, nu numai prin priceperea noastră.”

Avraam şi Sara

O altă familie pe care Petru Lascău o studiază este cea lui Avraam şi Sara. La început o familie fără copii, ulterior, o familie cu un copil născut dintr-o relaţie neprincipială, iar apoi o familie unită în jurul copilului promis, pe nume Isaac. Cu adevărat, vedem o istorie vie a unui om al credinţei, din care putem distinge foarte multe învăţături de valoare pentru ziua de astăzi. „Când citeşti această istorie biblică cu de-amănuntul, urmărind verset cu verset, îţi dai seama că toţi aceşti oameni erau oameni în carne şi oase, foarte reali, la fel ca noi, care reacţionau la dificultăţile vieţii foarte asemănător cu noi. De aceea, cred că Dumnezeu a lăsat în grija Duhului Sfânt să fie scrise aceste istorii, ca noi, cei de astăzi, să învăţăm din ele şi să nu facem lucrurile pe care ei le-au greşit, iar unde au făcut bine sau au nimerit bine, ar trebui să ne străduim şi noi să facem la fel.”

Lot

Vorbind despre familia lui Avraam, nu putem să o omitem pe cea a nepotului său, Lot. În privinţa lui Lot, sunt multe de spus şi mai ales, despre spiritul său materialist. Nu întâmplător, când este pus să aleagă, el dă la o parte alte consideraţii şi fără să se simtă dator lui Avraam, se orientează spre bogăţie, mergând în Sodoma. Cât despre membri familiei lui Lot, istoria lor e cunoscută, atât înainte cât şi după ce judecata lui Dumnezeu a lovit cetatea Sodomei. „Iată câteva lecţii pe care ni le poate da istoria căderilor lui Lot. În primul rând, trebuie să spunem că până şi sfinţii care au avut parte de un har extraordinar pot cădea în păcat. Toţi suntem vulnerabili. Putem să scăpăm ca Noe, de apele potopului, dar ne putem înneca într-un pahar de vin. Putem ieşi dintr-o Sodomă şi Gomoră în flăcări şi să cădem în păcat prin neveghere, în siguranţa unei peşteri. În al doilea rând, este foarte greu să scapi de efectele răului, atunci când te asociezi cu el. Poţi să ieşi foarte uşor din Sodoma, dar Sodoma iese foarte greu din tine. Lot a ieşit de acolo cu obiceiurile şi cu standardul moral scăzut, precum şi cu două fete influenţate de acea societate coruptă.”

Isaac şi Rebeca

În continuare, autorul se opreşte asupra familiei lui Isaac şi Rebeca. O istorie care începe frumos, dar se termină trist, mai ales când privim ceea ce s-a întâmplat cu cei doi copii ai lor – Iacob şi Esau. Nu întotdeauna ceea ce începe bine va continua pe aceeaşi notă, mai ales dacă nu se veghează cu atenţie pentru respingerea a ceea ce este rău. „Familia lui Isaac şi Rebeca ne prezintă în principal, preocuparea părinţilor de a-şi vedea copiii împlinindu-şi destinul, chemarea vieţii. Uneori, cei doi văd lucrul acesta din perspective diferite şi astfel, se nasc tensiuni. Zbaterile mamei care ajunge la scheme şi tactici cu totul nepotrivite nu sunt altceva decât dorinţa arzătoare ca fiii ei să-şi atingă destinul. Inactivitatea şi orbirea soţului nu înseamnă totuşi, că acesta nu era interesat de acelaşi lucru. Se poate spune că în cele din urmă, Isaac şi Rebeca şi-au împlinit chemarea din partea lui Dumnezeu.”

Iacov

Şi bineînţeles, că această carte nu se poate încheia fără a vorbi despre familia lui Iacov. „Una dintre cele mai complexe familii ale Vechiului Testament, nu doar din pricina celor patru soţii, ci şi pentru că cei 12 fii aveau să devină capii triburilor lui Israel.” În familia lui Iacov, regăsim toate tipologiile posibile, precum şi toate problemele cu care se poate confrunta o familie. S-ar putea spune că nu există vreo problemă pe care să nu o fi experimentat această familie, însă şi lecţiile pe care le desprindem sunt de mare valoare. „Familia lui Iacov are parte de o viaţă zbuciumată şi tumultoasă, fiind caracterizată de rivalităţi şi părtiniri între neveste, ţiitoare şi copii. O familie eterogenă, prin legăturile fragile dintre copiii de la mai multe neveste. O familie în care patriarhul Iacov poate să stăpânească mai uşor turmele mari de oi şi capre decât pe fiii săi scăpaţi de sub control. O familie care dovedeşte încă o dată că în inima unui bărbat nu pot avea loc mai multe femei în acelaşi timp. Poligamia lui Iacov lasă urme adânci în sufletele rănite şi descurajate. Iubirea sa părtinitoare, moştenită probabil, din casa tatălui său, Isaac, seamănă ură şi rivalitate între copiii săi.”

Însă pe de altă parte, „istoria familiei lui Iacov va rămâne pentru totdeauna un izvor de inspiraţie şi învăţătură pentru fiecare generaţie. Dramele trăite de această familie numeroasă şi diversă ne încurajează şi astăzi cu privire la lecţia fundamentală că totuşi, Dumnezeu conduce lumea şi în ciuda necazurilor şi suferinţelor noastre, El ne va ajuta să ne facem partea în planul Său cu istoria umanităţii. Lucrarea Sa nu a început cu noi şi nu se va termina cu noi, fiindcă ea depinde numai de El şi nu de noi.”

„Sfânta Scriptură conţine răspunsul lui Dumnezeu pentru problemele noastre”

În cele din urmă istoria familiilor partriarhilor se constituie ca un prilej de reflecţie asupra propriilor noastre familii şi asupra condiţiei noastre prezente. Problemele cu care ei s-au confruntat sunt în mare măsură şi ale noastre, iar soluţiile pe care le prezintă Sfânta Scriptură sunt astfel, de mare actualitate în a nu repeta în ceea ce ei au greşit şi în a urma acolo unde ei au biruit. De aceea, apelul cărţii „Familiile patriarhilor” este de a ne apropia de Sfânta Scriptură pentru a primi învăţătură la vreme de nevoie şi astfel, ne vom alătura autorului în ceea ce el ne spune încă de la începutul cărţii: „Eu cred că Sfânta Scriptură conţine răspunsul lui Dumnezeu pentru problemele noastre. Necazul este că noi nu Îl căutăm în Biblie şi atunci când dăm de o criză, căutăm un răspuns în altă parte. Recurgem la Dumnezeu şi la Cartea Sa ca o ultimă soluţie şi nu ca la o primă opţiune. Nădăjduiesc că vom începe să vedem Biblia cu alţi ochi, dacă ne vom lăsa călăuziţi de Domnul să învăţăm ceea ce El ne prezintă în cuprinsul Sfintelor Scripturi. Vom vedea că Dumnezeu este Autorul familei şi a lăsat familii drept model în Sfânta Scriptură, de la care să învăţăm.”

Fie ca şi noi să învăţăm din istoria familiilor patriarhilor şi să citim cu atenţie cartea pe care Petru Lascău ne-o pune la dispoziţie, îngemănând deopotrivă, cunoaşterea Sfintelor Scripturi şi propria sa experienţă de viaţă. În felul acesta, vom şti să depăşim obstacolele prezente şi să ne ancorăm cu putere în planul Său.

Pentru Timisul Evanghelic - Octavian D. Curpaș - Phoenix, Arizona

În răcoarea dimineţii de Petru Lascau

“În răcoarea dimineţii” - De pe piscurile speranţelor, în abisul disperărilor

Motto: „Ziua de azi este zi de har.”

Ne-am gândit oare, că Muntele Măslinilor este aproape de noi în fiecare zi? De câte ori am cugetat până acum, la faptul că am putea avea acces în locul în care Domnul Isus Hristos Însuşi Se întâlnea cu Dumnezeu în orice dimineaţă? Ei bine, fie că ne-am dat sau nu seama de această posibilitate, cartea „În răcoarea dimineţii” scrisă de Petru Lascău ne conduce spre acel loc tainic al întâlnirii cu Tatăl.
Singur cu Dumnezeu
„În răcoarea dimineţii” este o adevărată călătorie spirituală ce are drept scop întărirea noastră nu doar în alergarea zilnică, dar şi atunci când trecem prin felurite încercări.   De-a lungul a 55 de meditaţii creştine, menite să acopere toate săptămânile unui an, suntem purtaţi în cele mai diferite experienţe ce marchează drumul creştinului către Împărăţia lui Dumnezeu. Pornind de la un verset biblic, Petru Lascău dezvoltă, pe parcursul mai multor pagini, diferitele concepte şi idei legate de înţelesul cuvintelor Sfintelor Scripturi.
Conectând în mod armonios învăţătura biblică la experienţa personală şi îmbinând-o cu citate din diferiţi teologi sau învăţători, autorul realizează un autentic manual de studiu, ce ne iniţiază în taina întâlnirii cu Dumnezeu. Printre titlurile meditaţiilor din acest volum se numără „Armonia dragostei”, „Cum vorbim lui Dumnezeu”, „Glasul Domnului”, „Lumina şi mântuirea mea”, „Măreţia Domnului”, „Minunata noastră nădejde”, „Misiunea profetului”, „Pâinea cea adevărată”, etc.
Din martie până în august 2001

În răcoarea dimineţii de Petru Lascau

Petru Lascău -  autorul volumelor “Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”, “Apostolii Domnului Isus”, “Familia patriarhilor”, „Semnătura iubirii”, “Risipitorii”, “Memoriile lui Eutih” – este stabilit în America din 1985. Actualmente este pastorul bisericii Agape din Glendale, Arizona. „După 16 ani de locuit în Chicago, chemarea la o nouă aventură a vieţii mă lansa pe o nouă orbită, de data aceasta la Phoenix, oraşul din Valea Soarelui Arizonei”, ne mărturiseşte autorul chiar de la începutul cărţii „În răcoarea dimineţii”, referindu-se la  experienţa care a stat la baza scrierii acestei colecţii de meditaţii creştine. „Convulsiile unei asemenea schimbări au început în martie şi au durat până în august 2001. Şase luni de lupte cu mine însumi, cu presiunile celor ce voiau să mă convingă să rămân şi ale celor care mă aşteptau, au lăsat urme adânci în sufletul meu. Mă simţeam deconectat afectiv de cei pe care îi lăsam în urmă, dar nu aveam încă stabilite legăturile cu cei la care plecam. Zilele se rostogoleau peste mine şi viaţa mea părea cuprinsă de iureşul unui plonjon pe un tobogan alunecos”, continuă acesta. Totuşi, după o jumătate de an în care se află în căutarea unui răspuns din partea lui Dumnezeu cu privire la oportunitatea deciziei de a părăsi Chicago, Petru Lascău înţelege că este voia Tatălui Ceresc să meargă mai departe.
Înţelegem astfel, de la început, că „În răcoarea dimineţii” îşi are izvorul în experienţa prefacerilor spirituale de anvergură, atunci când trebuie să laşi în urmă realizările acumulate de-a lungul unei perioade lungi de timp şi totodată, trebuie să te avânţi în necunoscut. Chiar dacă este vorba de slujire pastorală, situaţia lui Petru Lascău este similară cu a oricăruia dintre noi, atunci când ne aflăm în valea marilor decizii de care depinde cursul ulterior al vieţii noastre. Continuând cu experienţa dureroasă a schimbării, autorul spunea: „Fiecare zi avea meandrele ei, în curbe sinusoidale, urcând pe piscurile speranţelor, ca să se năruiască, apoi, în abisul disperărilor. Parcă trăiam din nou, durerile marilor dezrădăcinări de altădată, dar lipsite acum de încântarea explorării noului continent şi de bucuria evadării din prizonieratul comunist. În locul mamei, plângând pe peronul gării din Oradea, rămâneau fraţii mei, cu care am suferit şi ne-am bucurat împreună, timp de 16 ani.”
Atunci când sfârşitul înseamnă un nou început
Aceste cuvinte, involuntar, ne conduc prin străfulgerări ale memoriei, către imaginile descrise de Petru Lascău în „Paşi spre lumină”. Într-un fel sau altul, „În răcoarea dimineţii” nu reprezintă altceva decât un nou „pas spre lumină” în experienţa autorului, încă o etapă de apropiere de Dumnezeu, încă un salt în necunoscutul acestei lumi, dincolo de care se află Împărăţia Cerurilor. Evocând imaginea mamei plângând pe un peron pustiu, ne identificăm cu uşurinţă cu experienţa autorului, gustând amarul despărţirii de cei dragi, fie ei rude sau fraţi de credinţă.
În esenţă, orice despărţire are o componentă dureroasă ce ne marchează, realizând însă, posibilitatea altoirii pe această rană, a unei noi experienţe. Tocmai de aceea, pe rana deschisă a desprinderii de cei dragi, a plecării din mijlocul comunităţii pe care a servit-o un timp atât de îndelungat, autorul plantează pur şi simplu, o colecţie de meditaţii şi de cugetări menite să-i întărească şi să-i susţină pe toţi cei care se împărtăşesc de suferinţa separării pentru  o vreme, de cei iubiţi.
„Pâinea mea sufletească”
„Merinde pentru sufletul trudit de spasmele acestei schimbări mi-a fost din nou, Cuvântul Sfintelor Scripturi. Dimineaţă de dimineaţă, înainte ca forfota zilei să înceapă, mă furişam afară, pentru plimbare şi rugăciune, ca apoi, în liniştea biroului meu, să meditez la câte un verset biblic, pe care mi-l oferea calendarul deschis pe masa de lucru. Aşa s-au născut aceste scurte meditaţii, care poartă în ele nu doar pâinea mea sufletească pentru acele zile, dar au şi o parte din atmosfera acelor frământări lăuntrice. Cugetarea mea la aceste cuvinte sfinte mi-a adus alinarea sufletească şi încurajarea de a înfrunta o nouă zi.” Cu siguranţă că atunci când ne deschidem sufletul înaintea Creatorului nostru la început de zi, vom putea să gustăm o astfel de experienţă şi să fim învioraţi de descoperirea Celui Prea Înalt.
„Adevărata noastră nădejde”
Prima meditaţie cuprinsă în carte se numeşte „Adevărata noastră nădejde” şi nu întâmplător, cel dintâi articol face referinţă la speranţa pe care o avem cu privire la ceea ce Dumnezeu ne-a promis. Starea sufletească a autorului este descrisă în cuvinte clare, astfel: „Parcurg, la ora actuală, una dintre cele mai confuze perioade din viaţa mea. Sunt la un fel de intersecţie şi nu ştiu încotro s-o iau. Pe de o parte, îmi reproşez că am intrat singur în această ceaţă a nesiguranţei, buimac şi naiv, visător şi dornic de nou. Pe când mi se părea că lumina de la capătul tunelului îmi va aduce dezlegarea acestei şarade, am constat că erau farurile unui tren. Aştept impactul din moment în moment.”
Fără a da detalii, de altfel nenecesare, autorul conturează esenţa trăirilor sale, care au un mare grad de generalitate, aplicându-se oricărei persoane ce trece prin situaţii similare. În astfel de momente, ne este mai uşor să cădem în disperare decât să luăm cuvintele Scripturii şi pur şi simplu, să Îl credem pe Dumnezeu pe cuvânt. În acest sens, Petru Lascău ne oferă un bun exemplu ce se cere urmat, de a nădăjdui în Dumnezeu şi de a fi tari privind la El.
„Nu-mi rămâne acum decât lauda”
În fond, orice încercare nu este decât un test al credinţei, iar în acest sens, autorul spune: „Testul credinţei mele este acum. Nu suferinţa. Nu dificultatea. Nu confuzia. Ci aşteptarea. Pot să aştept? Pot sta liniştit? Pot oferi o şansă Domnului? Pot îngădui pe Domnul?” Astfel de întrebări se nasc în mintea fiecăruia dintre noi, atunci când nu ne este clar încotro să privim, de ce să ne agăţăm, când suntem încercaţi. Şi fiindcă nu găseşte nici o soluţie aparentă la problemele cu care se confruntă, Petru Lascău se prinde cu toată puterea de cel din urmă bastion de rezistenţă al credinţei, care este lauda lui Dumnezeu. „La această intersecţie, nu-mi rămâne decât lauda. Voi continua să-L laud, chiar dacă nu înţeleg rostul lucrurilor şi nici devenirea lor. Nu caut explicaţii. Ştiu că nu le voi primi, cum nu le-a primit nici Iov. Dumnezeu nu este dator nimănui cu explicaţii… Nu-mi rămâne acum decât lauda… Îmi voi îmbărbăta inima cu laudele Lui. Voi cânta slava Sa. Îmi voi ridica fruntea sus şi voi aduce jertfe de laudă Dumnezeului meu. Nădăjduiesc în Domnul, nădăjduiesc împotriva oricărei nădejdi.”
„El este Domn al păcii”
Prin urmare, lauda lui Dumnezeu reprezintă primul lucru pe care îl deprindem „În răcoarea dimineţii”, când în taină şi singuri, ne putem întâlni cu Dumnezeu, învăţând de la El cum să păşim în necunoscutul ce stă înaintea noastră, pe care nu-l înţelegem, nu-i vedem capătul, dar cu siguranţă, la sfârşitul căruia ne aşteaptă chiar Dumnezeu. Această frumoasă mărturie de credinţă se împleteşte armonios cu fiecare meditaţie din cuprinsul volumului „În răcoarea dimineţii”. Cele mai mari opere au fost realizate în momentele de cumpănă, de incertitudine şi, uneori, chiar de îndoială. În laboratorul tainic al inimii omeneşti, impresiile cauzate de experienţe dificile se transformă sub acţiunea harului divin, în capodopere sau cugetări ce rămân ca învăţăminte valabile pentru viitor. Din registrul bogat al trăirilor lui Petru Lascău consemnate în acest volum, un element central este conceptul păcii în Hristos. Astfel, autorul ne spune: „Isus nu ne promite o lume fără necazuri. Fără suferinţe. Fără pierderi. Fără eşecuri. Fără respingeri. Le vom avea din plin. Probabil că mai multe decât alţii. Dar putem avea pace în El şi putem îndrăzni. Când lumea nu ne va oferi pace, putem să o avem în El. Ne adăpostim în El ca într-un turn tare, gustând din pacea Sa, aşa cum lumea nu ne-o poate da. Ne putem ascunde în Stânca veacurilor, până trece furtuna. Putem avea pace în El, atunci când n-o mai avem nici măcar în noi înşine. El este Domn al păcii.”
„Numai noi şi Dumnezeu”
Mai departe, comentând ideea de pace venită de la Dumnezeu, autorul ne spune: „Înaintea marilor bătălii, Domnul îţi oferă un Elim, loc de odihnă şi pace, cu finici şi izvoare. Ai nevoie de pace înainte de a purta războaiele Domnului. El este Domn al păcii.” Acest concept se uneşte în mod armonios cu tema luminii şi a iubirii. De fapt, adevărata pace se află într-o strânsă legătură cu modul în care primim şi dăruim lumină, adică înţelesul cuvintelor lui Dumnezeu şi iubire, o motivaţie sfântă, venită de la Isus Hristos.
Petru Lascău notează: „Caracter este ceea ce suntem când rămânem singuri, când nu ne vede nimeni. Ce facem când nu avem spectatori. Când suntem numai noi şi Dumnezeu. Atunci se vede caracterul nostru. Omul păcătos se teme să vină la lumină, să nu i se vădească faptele. Se teme de transparenţă. De aceea iubeşte întunericul, confuzia, masca, aparenţele. Lucrul acesta se cheamă fariseism. Să prezinţi o faţadă falsă, menită să ascundă adevărul despre tine.”
„Numai Hristos poate face oameni noi”
Poate nimic nu este mai periculos pentru relaţia noastră cu Dumnezeu decât această formă de autoînşelare numită fariseism, despre care autorul comentează: „Fariseismul creează o imagine neadevărată despre sine însuşi. Tendinţa naturală a fariseului este să prezinte imagini cât mai pozitive, cât mai roz despre sine. Şi de la acest sindrom al fariseismului putem ajunge imediat, la subiectul „formelor seci”. Cu siguranţă că atunci când biserica pierde însemnătatea mesajului creştin, se ajunge la această situaţie, în care formele iau locul esenţei. În acest sens, Petru Lascău ne spune: „Produsul religiilor noastre este mai degrabă, slujba sau serviciul, decât caracterul asemănător al lui Hristos. Şi când larma slujbei se ridică spre cer, Divinitatea Îşi astupă urechile. Sărbătorile şi slujbele, ritualurile şi închinările nu pot sta alături de lipsa de caracter. Dreptatea şi neprihănirea trebuie să fie ape limpezi, care să curgă viu şi etern de sub altarul religiilor noastre… educaţia produce păcătoşi cu diplomă. Religia, păcătoşi religioşi. Numai Hristos poate face oameni noi. Religia oamenilor născuţi din nou este o muzică plăcută pentru cer, indiferent cu ce instrumente se cântă.”
„Din moarte la viaţă”
Şi astfel, trecem la o altă temă, ce ne poartă „Din moarte la viaţă”. Putem urmări experienţa autorului, care spune: „Credinţa şi ascultarea ne trec din moarte la viaţă. Mă gândesc în dimineaţa aceasta de mai, când ploaia de azi noapte a lăsat binecuvântarea răcorii sale peste pădurea cu frunze fragede, la ziua glorioasă când voi bate la rândul meu, la porţile veşniciei. E atâta nostalgie şi durere în acest gând, dacă îi fixez punctul de referinţă aici, între aceşti stejari ce-mi vor supravieţui, aici printre florile pădurii care vor răsări şi în primăvara viitoare. Privite însă din perspectiva veşniciei, nu va fi decât o călătorie într-o lume a bucuriei pure, în prezenţa Celui pe care L-am iubit şi ascultat, spre marea şi glorioasa întâlnire cu El şi toţi cei dragi înainte mergători. Şi aceasta este fericita mea nădejde.”
„Războiul lumilor”
Un alt fragment de meditaţie cu învăţăminte deosebit de actuale pentru noi este cel intitulat „Războiul lumilor”. Autorul ne atrage atenţia asupra conflictului de natură spirituală ce se desfăşoară la nivel planetar şi astfel, notează: „Taberele sunt clar delimitate. O parte a societăţii crede că Dumnezeu există şi ne-a dat reguli de convieţuire socială, pe care trebuie să le respectăm; pe când cealaltă parte vede în credinţa noastră religioasă un impediment major în calea progresului uman şi mai ales, în calea libertăţii individului. Aceste două tabere sunt de fapt, două sisteme total incompatibile din punct de vedere moral. Ele atrag fără discriminare, oameni de orice culoare, de orice statut social, de orice fundal etnic, creştini şi evrei, bărbaţi sau femei… Aceste lumi aflate în cursul lor spre o coliziune puternică produc ceea ce numim războiul cultural.”
Rugăciunea ca o provocare
Trecând în alt registru, autorul se ocupă de problematica rugăciunii şi a dificultăţilor cu care ne confruntăm când vrem să ne adresăm lui Dumnezeu: „În primul rând, rugăciunea pare să fie un act nenatural. Cu toate că omul a fost creat pentru părtăşie cu Creatorul Lui, păcatul a schimbat această activitate naturală într-o funcţiune nenaturală. Păcatul a tocit, a erodat această dorinţă originară a sufletului omenesc după părtăşie cu Dumnezeu. El a afectat cu precădere dimensiunile spirituale ale fiinţei noastre… De aceea, rugăciunea devine o provocare deosebită pentru orice fiinţă umană.”
În continuare, putem citi: „Rugăciunea este acţiune prin faptul că prin ea ajungem dincolo de spaţiu şi timp, la Dumnezeu. Dacă nu vom vedea rugăciunea ca o astfel de acţiune nu vom dezvolta acest obicei. Va trebui să învingem acea parte din noi care ne spune că rugăciunea este nenaturală.” Prin aceasta înţelegem că „rugăciunea trebuie să fie un timp de conectare la voinţa divină şi acceptarea prin credinţă a acesteia. Marii oameni ai rugăciunii au fost mai degrabă, persoane care au ştiut voia lui Dumnezeu decât oameni care L-au convins pe Dumnezeu să facă voia lor.”
„Merită să trăim înaintea Lui”
Şi astfel, ne îndreptăm gândurile către „Timpul Domnului şi timpul omului” – lucruri ce se află într-un contrast evident, dar care ne marchează în fiecare clipă. „Trebuie să fii veşnic pentru a înţelege veşnicia. Problema timpului nu poate fi pătrunsă din spatele gratiilor prizonieratului nostru în timp. Trăim cu regretele zilei de ieri şi cu teama de mâine într-un prezent pe care nu-l ştim fructifica. Grefaţi pe linia timpului, nu ne putem desprinde nici măcar pentru o secundă să ne privim viaţa dintr-o altă perspectivă.” Iată de ce, în continuare, „Dumnezeul nostru, netributar timpului, ne iartă păcatele trecutului, ne dă un viitor şi o nădejde şi merită să trăim înaintea Lui, azi.” „Exist prin El”

Nu în ultimul rând, este evocat „Motivul bucuriei mele”, prin care ne sunt redate impresiile autorului în faţa spectacolului naturii, mărturisindu-L pe Dumnezeu. În această meditaţie bazată pe Psalmul 28:7, autorul ne spune: „E o dimineaţă neasemuit de frumoasă de mai, cu răcoare şi soare luminos. M-am plimbat prin grădină, admirând florile, renăscute parcă după ploile de astă noapte. Iarba, de un verde intens, râde în soarele dimineţii. E atâta prospeţime în aer şi e atâta poftă de viaţă, în toată natura. Păsările se iau la întrecere în triluri. Parcă simt şi eu, prin vene un flux înnoitor de viaţă şi bucurie de a trăi. Ştiu acum că e de la El, puterea şi vigoarea fiinţei mele. El, Domnul este tăria, puterea, forţa, energia şi vitalitatea fiinţei mele. Prin El, se ţin toate lucrurile în întregul univers. Moleculele mele sunt laolaltă din cauza Sa. Exist prin El.”
Ce Dumnezeu minunat avem! Dragostea Sa se descoperă în natură, care este o sursă a vieţii, dovada vie a faptului că El ne poartă de grijă. „Până şi minţile cele mai prozaice şi lipsite de sensibilitate nu pot trece fără să observe abundenţa vieţii din jurul lor, chiar dacă ignoră frumuseţea ei. Plante şi animale, peşti şi păsări, gâze şi fluturi într-o varietate greu de imaginat. Plimbându-mă doar în mica mea grădină, sunt fascinat de fiecare dată de diversitatea formelor şi a culorilor frunzelor şi petalelor florilor. Dumnezeu parcă S-a jucat la scară planetară cu milioane de forme şi nuanţe, cu texturi şi combinaţii spaţiale, diversificând şi multiplicând la infinit totul, dintr-o abundenţă divină de talent şi resurse. Nu pot să nu mă gândesc la harul Lui divin, atunci când văd risipa frumuseţii din cărarea mea”, comentează Petru Lascău.
Încă o zi de har

Dar cu siguranţă că „Vremea este scurtă”, fapt pentru care autorul spune: „Mă gândesc în dimineaţa aceasta la timpul scurt care mi-a mai rămas din viaţa mea. Zece, douăzeci, treizeci de ani? Numai Domnul ştie. Va trebui să fac ceva cu ei, pentru El şi pentru cei dragi ai mei. Vreau ca El să-mi spună că L-am primit şi L-am găsit în aceşti ani puţini ai peregrinării mele prin lume. Ziua de azi este zi de har. Zi în care-L pot cunoaşte pe Hristos. Ziua mântuirii mele.”
După atâtea ocazii petrecute „În răcoarea dimineţii”, nu putem decât să fim întăriţi spiritual, pregătiţi pentru confruntarea zilei ce va urma, cu influenţele potrivnice din această lume, având speranţa şi încrederea că asemenea Domnului nostru Isus Hristos vom primi putere şi ajutor, atunci când vom avea nevoie. O luptă se câştigă doar dacă este temeinic pregătită şi cu siguranţă că mesajul acestei cărţi stă în a ne îndemna să primim puterea lui Dumnezeu înainte de începutul fiecărei zile. De ce toate acestea? Pentru ce un astfel de efort, care pentru mulţi ar părea absurd, fără sens? Ei bine, fiindcă „drumul nostru spre atingerea potenţialului maxim în chemarea pe care o avem de la Dumnezeu este un drum presărat adeseori cu insuccese, dezamăgiri şi înfrângeri. Înălţarea noastră depinde de El şi se petrece în ciuda tuturor căderilor noastre, cu condiţia ca aceste căderi să fie căderi pe genunchi.”

Octavian D. Curpaş, Phoenix, Arizona

Intalnirea barbatilor la Biserica Agape din Timisoara - 29 martie 2014

SAMBATA, 29 martie 2014, de la ora 10:00 - la Biserica Agape va avea loc o noua intalnire a barbatilor din biserica cu un timp de partasie si discutii din cap. 9 si  10 din cartea "Barbati Tari in Vremuri de Restriste" si un mic dejun traditional (5 lei/pers. pt. mic dejun)! 

Haideti sa invatam sa devenim BARBATI DUHOVNICESTI, CU UN CARACTER PUTERNIC!